La capăt de drum, revelații banale, cuprind imagini de-o clipă,
ne-ntrebăm mai mereu, după ce pulsul ne stă-n mână și-n inimă cui,
ce semn se ridică-ntre tren și oraș, între ce-i trecător și-a roții aripă?
Mâna, proiectând din condei cărămizi, prinse-n sufletul lui și oricui.

E-un loc atât de comun, atât de bătut zilnic de pașii privirii pierdute,
zilnic diluviul de oameni grăbiți, pe Noe-l așteaptă, semnalul să-i dea,
e-un înger sărat, e graba uitării, ce formă umană a dat acestei redute,
prin care zilnic așteaptă, în treceri sublime, oameni știuți doar de ea.

De rămâne nimic din ce știm, chiar stabil, gându-i fugar într-o gară,
doar ea rămas-așa cum a fost, deși istorii se-nvârt –nainte-napoi,
gându-nălțat, matematici umane, fizici, pătrunse iubiri dintr-o seară,
când se-așteaptă iubita să-ți coboare în brațe dintr-un tren 22.

Mi-e inima tren într-o gară plină cândva, goală acum și ciudată,
arhitect prost am fost, dar aș vrea înc-un suflet, s-o ridic, înc-o dată.