E totul gol în jurul meu și-n mine
Totu-i pustiu, totu-a murit acum,
Jelesc ca pe un mort tot ce-a fost bine
Și toată flacăra ce-a dispărut în fum.

Suntem doar simple creaturi, doar efemere,
Și trecatoare toate sunt in viață,
Iar cine n-a-nvățat să spere
Sau a rămas cu inima de gheață,
Ce n-a fost trist ca mai apoi,
În chiot de extaz
Să-și umple ochii goi
De lacrimi, să uite de necaz,
Nu a trăit; Nu vreau să mai traiesc,
se-ndepărtează acuma clipa mult visată
a fericirii; nu mai zâmbesc,
S-a prăbușit pe mine lumea toată,
Paharul de speranță s-a golit,
Încet încet, se întrevede-un asfințit.

Se-aude-a inimii bătaie, dar încet,
O inimă ce-a obosit să spere;
Un somn prelung acum aștept
Și o trezire ca o înviere.

Să speri, nu-i bun cuvântul,
Să-nșeli tot ce ți-a mai rămas de trai,
De bună voie păcăli-ți-ai gândul;
Mai bine pune totul pe vătrai
Și dă-i un șut afară, să-l ia vântul.

Apoi, adună tot ce-ai aruncat
Și curăță-l de colbul din șosea,
Dă-i luciu nou, prefă-te c-ai uitat,
Zâmbește, plângi de bucurie, și reia.