A pășit smerit în simpla bisericuță de țară,
Cu fruntea descoperită și colbul uliței pe tălpile
Prea crăpate și arse de dogoarea pământului ,
După sfântul semn al crucii.

Din tavan, de sub acoperișul de tablă înroșit
De soarele amiezii de vară, privea în jos
La fumul negru și înecăcios
Ce i se ridica nesuferit
În albul ochilor, cu fața sa blajină
Un sfânt apostol fără nici o vină .

L-a zărit curios, sărutâd înnegritele icoane
Cu flori de câmp prinse în colțuri de rame .
Apoi, cum nemișcat cu mâinile încleștate la piept
S-a rugat senin în timp ce aerul fierbinte
Îi înnoda în barbă picăturile de sudoare la vale pornite.

Lumina candelei de argint din fața altarului,
Veche de pe timpul domnitorului Fane
I se cocoțase hazliu chiar pe creștetul capului ,
Brațele sfeșnicului punându-i divine coarne.

De sus, sătui de atâtea canoane,
Sfinții își dădeau pe furiș, discret coate,
Amuzându-se copios pe la spate.

A ieșit smerit din simpla bisericuță de țară,
Cu fruntea descoperită, alinându-și sufletul
Prea aspru mângâiat de dogoarea pământului ,
După sfântul semn al crucii.