să adunăm lumea cu rădăcini din brațe
uitate sălcii pe apa tămăduirii
să plutească aprinsă de cei
ce-o vor mai bună
cu gânduri întoarse din umbre
să lăsăm universul legat de pleoape
să-i respirăm câte o stea
soare plămânilor tociți de pieptul trufașilor
și să ne iubim
să ne iubim dincolo de tălpile lor
să creștem drepți din dragoste
cu frunțile spre astrul suflet
să ne unim întrunul
apoi să binecuvântăm neputința
neînțelegerea lor
și să murim pe o cruce
unul singur
cu inima între noi
să știe că și-au îngropat iubirile

cu genunchii zdrobiți de rugi
să nu afle în veci
de ce
de ce rămân singuri