uitam să mă-ntreb de mine.
pulberea de aer sorbită
de genele mele întinse rupt în capete de lume
se preumbla în netimp.
îmi eram doar acolo,
unde s-au întâlnit odată visul meu sterp cu nemurirea din tine.
tu?!
nu.
nu erai.
nu știu...
ale cui palme ți se făceau căuș spre a-ți purta uitarea?
îți odihnisei tâmplele răvășite de dor și plecaseși.
deja.
eu am ajuns...
târziu.
nu!
am ajuns niciodată.
mi s-a părut...
finitul în care mă pierdeam
trecuse
prin tine.
cândva
uitam să mă-ntreb unde ești.
murisem.