A venit când nici nu știam prea bine cine sunt,
mă dezmușcă de cuvintele-mi câini,
cu flori îmi spală chipul frumos de pământ
și mă dezbrățișează de prea-ndegetatele-mi mâini.

Mă arde, prea devreme, toamnă în frunză,
mă-nsingurează, catharsis, în firul de iarbă,
iar gura-i, surâzândă-mi, pe-o parte lehuză,
ceai de tei neînflorit promite, din ochi, să îmi soarbă.