In memoria unui bătrân care se căca pe trotuarul catedralei



Mamei i s-au luat picioarele, fiicei – genunchii,

Mie – mintea și șoldul, soției – visele,

Vierme prin țărâna timpului, îți murdăresc cu rărunchii

Nuferii tainelor tale, deschisele –



Stomac umblător, ușurarea îmi vine

Pe intestinul gros, lângă catedrală –

Prin vezica urinară, chiar lângă Tine,

Scriu cu zemurile mele numai rușine

Pe Lumina Ta siderală –



Bătrân decrepit, fără să știu, fac pe mine,

Rugăciune nu am, mintea îmi macină lut,

Dau drumul nevoilor mele, cum ai face un Bine

Þipând adevărul la urechile unui surdo-mut



Poate, pământul atât de flămând

Îmi va mulțumi pentru fiziologicele mele nevoi,

Poate mâine, vei culege o floare de-un gând

Cu mizeria din mine, cu Lumina din voi…