Și iată copiii viitorului, cerșind la poarta omului, omului neomului;
Copiii ce s-aștern ca turmele, copiii ce dorm în oraș, sub lumina semaforului;
Turmele nebunele, în zdrențe, în chiloți, pe aleile pline de netoți,
Pline de mașini, pline de bani, de lume nepăsătoare, de zeloți.

Aștept un rece semafor și văd. Abia acum doar văd în viitor - viitor gol,
Gol de plecăcine și îndurare, de milostenie și mustrare, gol de amor.
Rece semafor. Timpul s-a pornit, ca o avalanșă s-a urnit peste copiii străzii,
Peste viitor, peste invalizi, invalizi incapabili de uitare, plini de frustrare.

Lacrimi de durere inundă autostrăzi, orașe, țări, planete,
La marginea lumi se revarsă și îneacă infinitul ne-nțeles, neomenesc;
Simplu și sublim, firesc să doarmă în șanț, șobolanii să-i descânte.
Și nu vreau să mai înțeleg, doresc doar să mă trezesc.

Nu vreau să mai văd, nu pot să mai suport mizeria din ochii neîndurători;
În mijlocul lor, nepăsător să fiu eu oare ? Da.
În mijlocul lor mă desculț, veșmântul îl arunc în trecători,
Iar tot ce-am fost cândva - mă lepăd de mine, mă arunc în uitare.