De ce să-ți țipi regretul în neant?
De È™oimii zboară È™i-apele susùră
Tu să te bucuri. Și apoi aleargă
De vezi venind tumult de viitură.

Și sună clopotele, încifreaz-ideea
Ca mai apoi să nu o poți găsi
Decât în tainice semințe de putere
Ce toți pretind a ști le mânui.

Ce e esență-n prețiozitate?
De nu un chin amarnic fără rost
Subjugi, deși nu cucerești nimica
Căci toate-or fi acelea ce-au mai fost.

În prag de moarte ați adus atâtea
Deși nimic notabil n-ați adus
Lăsați murind în sânge o făptură
Al cărei morți va fi și-al vostru-apus.

Au cine-i zeul? Op de plagiatru?
Sau necinstite uliți făr’ de sens
Mocirle-adânci în care ați căzut, au
Coloane vii de-artiști mereu în mers?

Tăceți! Căci vorba voastră vine ca povară
Peste un cântec mut de lebădoi
Ce-a mai rămas azi, astăzi pentru noi
Decât o moarte lentă-n colți de fiară?