Noapte-i ce crede,
e mijloc de noapte
în vechiul castel părăsit…
E noapte afară, e mijloc de noapte…
în inima ta.

Cerșindu-i încredere oarbă,
atomul, bătrânului Univers,
își crede menirea în mijloc de noapte
și noapte-i ce crede,
e vis.

Negru-i ce crede și-i place că-i negru…
Trăind în minciună… că viața-i ferice…
Dar noapte-i ce crede și uită:
născând murit-a din nou…
Și uită…

-cuprins de ale vieții iluzii frumoase:
putere, diamante nespuse-
că născând, suferința încet l-a atins,
dar noapte-i ce crede…

Ce bună e moartea eternă!…
e vis…