S-a stins lumina-n cântec, când silnic te-a furat
Din sânul vieții-aripa de vis învolburat,
Mi-e rătăcire pasul, și-nfrigurat m-afund
În iadul suferinței, cu strigătu-mi profund.

Te caut fără preget, și gândul mi-l ascund
În valurile morții ce-n inimă pătrund.
De spaimă și cutremur puterile-mi slăbesc,
Dar mai adânc e dorul, și pasul nu-l opresc.

Se stinge lumânarea de rugă și mă pierd
În negura tăcerii, vrând chipul să-Þi dezmierd.
Oprită mi-e suflarea și-un ultim, slab, suspin,
Mă poartă mai departe, spre-altarul Tău divin.

Mă prăbușesc în pragu-i, cu fața la pământ,
Orbit de raza-Þi vie, ieșind din norul sfânt.
Căzut în închinare, mă poartă mai departe
Lumina Feței Tale, sculându-mă din moarte.