și spun răspicat nu

nu mai cobor în mine
nu mă mai citesc pe dinăuntru
nu mai caut cordul oamenilor
în cordul meu
îl las pe fiecare să respire
viața lui moartea lui
un dumnezeu de aer îi hrănește

mâinile mele sunt bolnave
nu mai pot purta moartea
ca pe un prunc abia născut
fără strigăt
am un sân pe jumătate putred
celălalt și-a pierdut sângele
printr-o transfuzie lentă de umbră

nu nu spun răspicat nu

sunt o mamă fără pântec
am născut din ochiul verde
doi prunci înstrăinați
de pământ

nu știu cum îi vor hrăni oamenii
din gura mea
curg eu fără mine
ei mă vor bea uneori nopțile
înainte de întunecare