Bianca MARCOVICI



(Haifa / Israel)







septembrie

totul se repetă
la o altă scară
sacrul cuvântului
se revarsă
ia totul la vale
zidul meu de sprijin
îmi apasă spatele
va fi alt septembrie
umbrit în apelor mării
și suferința pământului
îndestulat de cadavre
neașteptatul secol







Coloana vertebrală
a poemului

Poezia se autodistruge
ea oprește inima.
Este un fel de sfidare a minții,
să te recunoști, deopotrivă.
Reconstitui sublimul
noblețea, apa,
pământul, foamea de sine,
foamea de a ști, puritatea,
coloana vertebrală a poemului,
inflexibilitatea
de a ceda sacrificiului
de a mă supune
cuiva, cândva. Prefer
neplecăciunea
și lipsa de tact!
Trișez în poem,
e dreptul meu
de a improviza stolul de păsări,
Bach sau Rachmaninov, Brahms,
Paganini sau totul... dragostea,
lumina nichitiană,
dezastrul din noi și
cel de lângă noi.
Secunda filmată
e un truc firav, vulnerabil
dar îmi aparține,
e mormântul
ce mi-l construiesc
cu mâna mea,
din liane și fir
de lumină,
din mesteceni
străjuindu-mă pasiv.
Nu cred în moarte ci
mai curând
în dispariția fizică,
în viață fiind și totuși,
“plângea un strop de apă”.