Am văzut asfințitul cum plânge
cu lacrimile celui uitat
de lumea ce nu are
nici măcar o floare să-i ofere;
doar lacrimi din cer,
din arcul curcubeului,
doar ace de foc,
din țipătul iernii.
Tremurând,
am îmbrățișat muntele,
mi-am lipit tâmpla
de scoarța aspră a brazilor;
țipau și ei, neauziți
decât de florile de colț din înalt.
Am cules numai una.
O port mereu cu mine
să nu uit
durerea, gerul,
ultimul zbor frânt al sufletului.