întreagă e umbra acelor vremuri când
printre albe pietre de mare
trecea elian
ochii ei străluceau în aburul nopții
orașul pustiit cu clinchet suav i se pierdea între gene
la umbra palmierilor departe de păstorii adormiți
cântecul de lună și aur al celui uitat

apunea vara pe sub ceruri singuratice
elian își ridica mâinile înspre soare
din mâinile ei se făcea noapte și zeii se nășteau somnoroși
erau vremuri târzii ce se șopteau în piața publică
cețuri grele coborau în perdea albăstruie
în inima rece a pământului Dumnezeu picta icoane

înfloreau îngeri pe lujeri uscați
elian își acoperea fața și râdea
dimineața dădea de mîncare la păsări
albatrosul baudelaire corbul poe privighetoarea jimenez
apoi trupul ei se făcea praf arămiu pe săbiile cavalerilor în așteptare

era sabatul lui elian