„Ești mică și proastă”, da, așa mi-a urlat x în creieri
„Scrie poezii.A rămas tot într-a treia” mi-a strigat y cu laringele lui scăldat în bere ieftină
și da, pe atunci nu știam să fiu senzuală în timp ce beau apă
să sorb din sticlă într-un anume fel care incită
eu lăsam părți din mine la fiecare film de dragoste văzut
rupeam bucăți de suflet și le lipeam ermetic undeva mai sus de
blocul cu zece etaje
răsăreau în fiecare dimineață să-mi reamintească
cum îmi doresc viața
ca în „Titanic” sau ca în „Romeo and Juliet”
până când, într-o zi, au încetat să mai respire
au lăsat golul pe care-l înghit zilnic
ca hamsterul într-o roată
am aflat destul de devreme că oamenii cred în lacrimi mai mult decât în iubire
pur și simplu, le place să plângă
dar vine o vreme când nu mai au ce
le-au plâns pe toate, și p’ale lor și pe cele din telenovele
și atunci devin cactuși, cu mutre spinoase ș- uscate
da, umpleam jurnale cu numele lui Leonardo di Caprio
lângă care atașam câte-un balon cu heliu
pe care scria „actriță la Hollywood”
și-i dădeam drumul deasupra celor zece etaje
pe-atunci nu știam că prietenul meu are vise umede
(totdeauna îmi spunea că se visează cu mine)
nici că frumusețea se numără în privirile indecente
ale adolescenților slinoși din metrouri
care-și visează noaptea iubitele
sau în șuvițe blonde pe cm²
nu știam că privirea mirosind a dispreț a târfei
cu ochi cleopatrici care mă măsura
molfăind gumă
îmi punea preț de marfă acceptabilă în Italia
eu…eu ridicam noaptea jaluzelele
doar ca să văd luna și le lăsam înapoi
am învățat toate simptomele voastre,le-am trăit
puțin câte puțin,
doar așa poți ajunge la imunitate
sau dependență
pentru voi e totuna
acum sunt „doctor de suflete”
pentru voi,cei care vă tratați de realitate
cu seringi și prafuri
am rupt cordonul ombilical care mă lega de cer
în care mă legănam în zilele lungi de vară
și n-ajungeam să simt cum talpa sandalei
îmi aluneca în saliva de pe trotuar
atunci nu știam că ochii mei verzi au culoarea
cerului poluat
că pădurile înfrunzite sunt de fapt gri
că visele nu pot fi puse la păstrat
și le poți avea numai „până-ntr-a treia”
și…singurul moment în care am fost proastă
e atunci când mă rugam la mama în burtă
să mă nască
toți primim câte-o sfoară din cer
cu care suntem mânuiți de visuri,
ca marionetele
numai că unii se grăbesc să o taie într-a doua
apoi se târăsc pe orizontală și sunt călcați
(la propriu, pe nervi)
de cei care-o mai au.
și doare când nu vă simțiți pantoful prelungindu-se
în gura lor
numai că eu, cu cer sau fără, nu mă voi târî niciodată
eu l-am mâncat pe felii amare de realitate,când eram
flămândă de aparențe
acum îmi curge prin vene, venele mele de doctor cu răbdarea elastică,
doctor în spitalul cu infectați
eu, mi-am copt leacul în celula mea mustind a singurătate,și
soarele nu mai răsare de mult la geamul celulei mele
l-am pus la păstrat în jurnale
acolo unde nimeni nu poate vreodată să-mi spună că sunt mică
acolo unde nimeni nu poate vreodată striga
împăturit în norii gri de deasupra
blocului meu cu zece etaje.