Revarsă orizontul șpalțul refuzat al omului
Din visteria somnului divin, peste mine…
Mă bucur că I-a dat cărnii poezie, a doua oară!
Nădejdea în cuvânt, iluzia că totul se va termina cu bine.
Mai perfecți ca prima dată, mai longevivi decât acum,
Glod de humă ciudat, în folia cugetului încastrat,
Sunt ferice că în tine mă răpun.
Agit creionul în prosectura mâinii mele drepte,
Scurgând în rama de hârtie metafore cu gust de alchimie.
Repugnat demonul ce silabisește viață va căuta să mă certe
Că desconspir splendoarea lumii. Drept rămășag voi rata finalul…
Fie!
(7-iunie-2002)