Am fost acolo
unde nisipul are culoarea mierii
și pașii tăi au lăsat urme adânci...dulci...
mângâi și sărut urmele
înfiorâdu-mă cu îngrijorare
ca valul,
ploaia
sau furtuna
să nu le șteargă
sau să le zboare în neant...
In secunda aceasta doar ele-mi sunt aproape
cu gândul tău.
Văd țărmul,
valul,
marea, care e cutremurată doar de lumina lunii;
acea lună pe care ne-am lăsat legănați,
imbrățișați
în taina nopții,
privind calea lactee,
ploaia de stele
ce deveniseră aproape muzică,
uneori dans
si eram fericiți, uitând de toate...
pentru noi nu exista
decât:
marea cu sunetul acele legănător,
ritmic
fără început și sfârșit;
ori cerul cu puzderia de stele,
candele ale nopții;
drumul lăptos unde ne pierdeam verdele
și căutam cu dorința
ca fiecare să ne dăruim o perseidă
un dar al dragostei;
sau rasăritul de soare
ieșind somnoros, pudic si rumen din apele mării
ne zâmbea, mângâindu-ne tandru
cu raza lui aurie
imbrățișându-ne , ne arunca în unda limpede a mării
lăsând în fiecare por
un sărut de rouă albastră
pe stratul verde al cărnii noastre.
Acum...
deși e furnicar de lume
în jurul meu este pustiu
ceasu-mi arată că timpul însuși a încetat să curgă normal
numai minutarul
da,
doar el se învârtește...
cealaltă limbă stă nemișcată ;
s-a împotmolit în mâlul unei ore
te-așteaptă s-o urnești din loc
aici
unde paradisul a fost aproape sigur
și dorința mușcă dureros.