“Virtutea straluceste
si după moarte”
Euripides,

VIRTUTEA

Virtutea e mănunchiul
de flori mirositoare
Ce-n vază-l pune omul
in ființa muritoare

Mănunchi de flori frumoase
si bine îngrijite
Ce se păstrează o viață
si tot nevestejite

Virtutea-i bogăția
s-o ai cît se cuvine
Semen întîi să-l puni,
si ultimul pe tine

Să îl cinstesti pe el,
de merită cinstire
Să arați la om iubire,
de-o are în privire

Virtutea e averea
la omul înțelept
La cel care-i folositor
la acel ce este drept



Virtutea e dușmanul
moravului stricat
Ea stă pe stînci înalte
si grele de urcat

Pe primul loc în viată
acel ce-i virtuos
Pune înteresul țării
c-așa este frumos

Pe locul doi părinții
si îi respectă bine
Apoi urmează altii
si ultimul pe sine

Virtutea se cîștigă
nu-n umbră și răcoare
Pentru virtute-i luptă
se ajunge cu sudoare

Se ajunge cu dreptate
chiar aspră calea fiind
Nu cu minciuni sărate
si bine tricuind

Virtutea e să suferi
cu om în suferință
Sa-i ușurezi necazul
după a ta putință

Acel fără virtute
e mort chiar de e viu
Acel ce-i cu virtute
să moară eu nu știu

Nemuritor pe lume-i,
viața-i ține în veac
Căci chiar Divinității
viața-i e pe plac

Trăiește și te luptă
virtute a căpăta
Măcar cît ai putință,
după puterea ta.