îmi spunea tot timpul că
lianele mor dacă nu au de ce să se agațe
aproape îl credeam aproape mă vedeam acoperită de ele
dreaptă și verde în istoria lumii înfrunzind

îi priveam inima printre gene i-o atingeam râzând
strălucea închisă în ziduri i se auzea respirația prin pereți
aproape fosforescent gândul lui pentru mine trecea printre nori

nu e nimeni acasă e duminică
oamenii dorm prin amiezele lumii
noi venind unul spre altul
ușa încuiată și surâsul tău șerpuind prin aerul răcoros de toamnă
cu siguranță ne-am născut la timp
pentru această îndreptare a pasului către cifra unu
către capătul lumii atât de tandru atât de sfios

trecem pe străzi alunecăm prin orașul acesta
oarecum atemporal oarecum definitiv
desigur
sferic și nicidecum complicat