Trebuia să te văd, cu ochiul de zmeu
Alintat în dreptunghiuri de foc,
Să arunc iar lumina universului meu
Din imaginea-ți clară, oprită în loc.

Trebuia să te scriu cu pană de-argint
Pe zid de granit să te scriu,
Poeme-n Siberii, eseu în Corint,
Epopee de cosmos pustiu.

Trebuia să te plâng cu suflet mereu
Cautând adevar în atei
Și iubind să adormi pe sufletul meu,
Să mă uiți printre vise de vrei.

Trebuia să te uit cu minte de ceas
Clipocind albia vremii la plus,
Infinitul să plânga la fiece pas
Pentru tot ce-a rămas de făcut și de spus.

Trebuia ca din inimi să facem minuni
Miruind tot păcatul astral,
Să culegem migdalii în zile de luni
Degustând din sărutul carnal.

Trebuia să te simt cu trup de atlant
Flori de cosmos s-adun la răscruci,
Din trupul de veghe să facem implant
Amintirilor noastre albastre și lungi

Trebuia să te mint cu limba de om,
Să beau frigul albastru din sud
Să gust seva aspră din care ne vom
Minți fiecare iubind la absurd.

Trebuia să te iert cu iertare de zeu
Să-mi pun ruga la capăt de tot
Să-mi reneg jurământul cu coamă de leu
Răstignit să trăiesc din complot.

Trebuia să nu vii cu pașiri de sofism
Sau să fug când te văd printre munți
Și să beau și să beau și să beau din lirism
Să te-ador între ultime nunți.

Tot ce-a fost de făcut trebuia
Pus demult în clepsidre de lut,
Iar noi doi.. ne-om uita, ne-om uita
În același primar lung sărut.