părăsindu-mi bobul de grâu,
ies din scoarța sa
ca dintr-o rană veche.

apele mă poartă
pe marginea moleculei,
un mal îngust
între două respirații.

pașii-mi sunt cioburi
în care își caută sângele
propriul chip.

adun picurii
unul câte unul,
semințe
ce nu-și cunosc încă
rostul.

pământul își desface pleoapele,
înverzind.