Era ultima zi de vară
eram noi doi
la margine de vis
știind că înspre zori
o să dispară
poemul netrăit
de astre scris...

Durea întomnarea
ca o fărdelege
pădurile foșneau
tot mai adânc
și-n clipe rătăcite
vesnicia
se apleca
spre orizontul
de scrum
și dor durut...

Cuvintele în văzduh
ni se prădau de zboruri
șoapte pierdute
rând de rând...
Venea tăcerea, ultima tăcere
și vara noastra
cea plină de miere
se prelingea în zare
printre nori
plângând...