închide clipa desăvârșită sub pleoapele tale îmbătând noaptea
când astre clătinându-se iradiau lumină edenică
în adâncul ochilor tăi nu vedeam chipul naufragiatului

o, nebunie a cântecului, mai curând în pustiu decât în voluptate sacră

văd cuvintele mele destrămându-se-n aerul pe care-l respiri
și dangăte de clopote în cer
văd spaima ce-nsoțește pacea de acum
și timpul ca o adiere prin pomul galben al melancoliei

ca niciodată auzi
cum vocea mea scade încet-încet
în timp ce mă retrag din acest poem

iată
m-am și îndepărtat
privind înapoi abia îl disting
pe cel care am fost pe cel rămas acolo
pentru cine știe cât timp

cum să-l deplâng pe el ajuns nefericitul
care nici nu mai simte suferința?