până la urmă
e simplu
nu există baluri crinoline conduri clinchete
miezul nopții

în camera asta
șobolanii adulmecă tavanul
lumina amărăciunea devorează
măruntaiele ochii două roci vitrificate crapă
scuipă privirea purulentă
țesuturile se descompun violent
perfid sângele se contopește cu aerul
îl arde
zgura intră adânc în nări
gura incandescentă
astupă
convulsiv oasele se mișcă între cartilaje
creierul capac peste o gură de canal
în care singurătatea crește
crește crește
pe frunte un strat vâscos de sudoare

lucrurile
prin tavan
se dizolvă în graba șobolanilor
în amărăciune
pereții se rotesc
pereții cedează
camera intră în mine

până la urmă
e simplu
mă întind liniștit
fisură în tâmplă din care se prelinge
lână văluroasă și albă
lumina.