Poema alexandrină


I
Să nu uiți Cuvîntul cel de la început,
să nu uiți cum stăteam în el apropiați ca două continente.
Să nu uiți ziua aceea de la început,
asemeni aceleia de pe urmă,
cînd moartea umbla prin noi
împrăștiind ploi binecuvîntate.
Acum așează-te pe tronul de os al amintirii
și spune, cu fața la zid,
dacă n-ai simțit atunci albinele descărcînd asupra ta
polen rupt grăunte cu grăunte din lumina cea lină...
și dacă n-ai simțit încolțindu-ți în carne
săbii de iarbă tînără
și zăpezi pline de ochi...
și dacă tîmplele tale n-au întins clești lungi, de cristal,
cercînd a prinde din aer conturul care eram...
și dacă moartea ascunsă în tine n-a tresăltat
cînd Cuvîntul a vibrat între noi.
Ană, Ană, nu lepăda piatra, n-o zvîrli de pe tine,
nu înmuia zidul cu lacrimi neplînse, femeie!
Rămîi acolo unde e rece și bine
și unde-i place și morții tale să steie.
Lasă-te zidită pîn’ la subțioare,
pîn’ la țîțișoare,
pîn’ la buzișoare,
cărămizile lipește-le cu surîsul tău,
lasă moartea să vie,
moartea cea vie.
Fă-te piatră, ca să fii aproape de tine cînd vei muri,
și prinde a plînge
cu lacrimi de sînge,
doar prin strigăt trupul tău va trăi:
numai în jurul lui,
al strigătului,
apucăm din cînd în cînd a fi.
Amintește-ți de ziua în care nu eram.
Þii minte? Verdele era la fel în parcul Titan,
oamenii mureau la ceasuri fixe,
ce lume ordonată era atunci, domnișoară,
ce liberi eram trăind într-un tabel!


II
Așa m-am pomenit: urcînd pe spiralele întunericului,
cu fire de iarbă în gură, printre mașini,
prelungire a propriei mele umbre
ricoșînd ondulat din mașini.
Alunecam pe sub pielea de lumină
a străzilor somnambule, tîrzii...
ce bine era că eram singur în
mirosul de iarbă și de rafinării!
Cerul era tapițat pe parbrize,
expus în vitrine ca o marfă de rînd,
colindam printre copaci de faianță și-n mine
tăcerea se îmbrăca în cuvînt.
Așa m-am pomenit, ca și cum totdeauna
singur aÈ™ fi umblat printre camioane.
Știi ce? Tu ești nefericit că luna
o veșnic poți visa, Endymioane!


III
Aș plînge cu lacrimile tale.
Toată viața am fost bolnav
de inima lucrurilor.
M-aș dezbrăca pînă la os
și-aș rotunji, în pămînt,
amfora de sînge a macului,
să treacă oamenii pe lîngă mine,
fiecare către moartea lui,
și să mă respire.


IV
Am învățat să mizez totul
pe intenția aripii de a colora
un cer abstract,
dar pierd la masa pe care
tristețea își înșiră așii de cupă.
Mai am de jucat o singură carte.
Știu, voi pierde totul fiindcă
nu am o mînă crescută de-a dreptul din inimă.


V
ÃŽntotdeauna
rămîne ceva neînțeles în foșnetul ierbii
de pe gura ta.
Ochii tăi atîrnă acum ca niște bibelouri pe cer.
Mîinile îți atîrnă ca niște aripi frînte.
Iată-ne țintuiți pe un catarg de porțelan
în mijlocul mării.
Totul e atît de firesc, atît de ușor de-nțeles,
numai foșnetul ierbii pe gura ta speriată
neînțeles rămîne ca Orfeu ademenind
în borcane cu formol
păsările dezbrăcate de vînt.


VI
Sîngele se răsucește în mine
ca un bici.
Din vînătăi curg cuvinte.


VII
Numai din cuvînt mă nasc a doua oară.
Viața mea apasă pe dinăuntru secunda
și o sparge.
Trupul meu
va pleca de la mine,
mă va părăsi hoțește
și se va face iarbă,
iarba care scrie toate cărțile lumii.
Din cuvînt mă voi naște ultima oară;
cît vor fi ochi pentru ce nu se poate vedea,
voi umbla pe coridoarele reci ale orei,
nepăsător pe lîngă trupul meu trecînd.


VIII
Lumea se prăbușește în ochii tăi mari.
Un păianjen
își țese pînza între pleoapele mele.
Mi-e teamă că voi adormi
și te voi strivi între pleoape.


IX
Unde-ai plecat
trecînd ca o pasăre prin mine?
Te-ai ascuns după cortina
de asfalt a orașului,
ai plecat călcînd pe strune de vioară.
Vei mai veni,
vei mai licări sub pleoapa mea,
lacrimă inversă?


X
Tu faci să curgă sînge din pozele cu trandafiri.
Saadi este vînzătorul de răni.
Tăcerea mea își aruncă meduzele
pe hîrtia de scris.
Încrezător ca un soldat după baia săptămînală,
spălat de întrebări și de praf,
literă cu literă recompun pe hîrtie
tăcerea asurzitoare a ierbii crescînd.
Fără nici un folos și fără nici un motiv
este aceasta, cum fără motiv trandafirii
plesnesc primăvara ca niște răni.


XI
Mă înspăimîntă nedesțelenita cîmpie a hîrtiei de scris.
Stau singur într-un strugure
și nimic nu se ostenește a se naște
din neantul hîrtiei.
Îndărătnice sînt cuvintele,
nepasătoare acele ceasului
ce îmi vămuiește izbînda.


XII
E vremea de pîndit vînatul străveziu.
Carul Mare descarcă în cer
saci de mărgele, de frunze.
Cu degetul pe trăgaci aștept
pe sub castanii bolnavi
umbra filosofului să treacă.
Bunăseara! Și poc!
Cuvîntul țipă acum pe hîrtie
ca un tocmai născut
la tăierea buricului.


XIII
Obrazul tău de neatins
însîngerează
orașul halucinant, plin de insecte.
Părul tău despletit adună, ca un năvod,
peștii morți din orașul lichid.
Dama cu camelii înroșește tot cerul,
sîngele ei gîlgîie în fîntîni părăsite,
cerneala se întărește în vîrful pixului,
nimic, nimic nu mai este firesc,
dar poemul își întinde hotărît ploile peste nisipuri.


XIV
Între cer și pămînt nu era o scară de îngeri,
era o pînză de păiajen:
ne prindeam în ea și acolo muream
cu visele noastre cu tot.
Sus de tot,
cocoșul de tablă de pe blocul turn
ciugulea amurgul.
În parcul acela viețuia o pasăre nevăzută,
o pasăre de piatră,
ea ne oua inimile într-o vioară.


XV
Acestea sînt cuvintele mele către tine.
Þi le spun și în tine mă ascund
ca un zeu neputincios.
Pe tine toamna încă nu și-a așezat
mantaua murdară de sînge.
Tu îmi deschizi muguri pe gură.
Să nu pleci, nu mă lăsa foarte singur
între dinții de metal ai veacului acesta,
lasă-mă să culeg din urma ta
cuvintele pe care calci.
Atît te rog
de aici, din grădina Ghetsemani,
cînd, cu pistolul la tîmplă,
mi se pare că eu sînt un fel de tu,
iar împreuna nu sîntem decît niște cuvinte:
învinși de memorie,
biruitorii nimănui.


XVI
Numai tu ai îndrăznit
să vii îmbrăcată ăn haine de nuntă,
deși dinainte știai, și prea bine,
scrîșnitul din dinți și vărsarea de lacrimi.
Zeu cu țărînă sub unghii, iubito,
nimeni n-a învățat de la tine fericirea
cea pe a omului potrivă de a-și preumbla
prin hățișurile sinelui pașii.
Tu ai venit în parc în veșminte de nuntă,
la mine vii mereu plutind ca o mireasă:
ce menire ți s-a dat, oare, ție,
ce steaguri să porți? spre ce țărmuri?
Nu știi că porți veșminte de nuntă,
nici de rana din coastele tale nu știi,
și totuși vii în parc de parcă ai ști
că după nunta asta nu va mai fi nimic.


XVII
Deodată am simțit luna
înpungîndu-mă cu degetul în coaste.
Atunci am știut că trebuie să vii.
Umbra ta a venit mult mai tîrziu
pe sub copacii mirați,
prin aerul obosit de miresme.

Lipa-lipa, am auzit umbra ta plecînd
și trăgînd după sine
ca-ntr-o plasă de pescar ochii mei văzători de minune.

Tăcerea umbla dezbrăcată prin ea însăși,
atentă călcînd pe propriile mărunataie,
de teamă să nu scoată vreun țipăt.


XVIII
Sînt exilat în ochiul unui pește, adînc sub ape,
ies uneori deasupra și strig după umbra mea.
Ridic paharul și închin pentru o amintire
îmbrăcată în asfalt melancolic,
pentru surîsul tău care deschidea
florile în parc și făcea lacul să tremure,
pentru speranța că voi mai scrie un vers
în larma orașului București,
locuit de un singur om.
Ridic paharul și închin
pentru acei oameni
înaripați de speranță.


XIX
Nu e nici o izbîndă facerea unui trup de cuvinte
îndeajuns de viu ca să poată vorbi.
Eu te-am văzut trecînd, cu sîni de ceață,
printre copaci
ca prin țesătura albă a nervilor.
Duceai în jurul gîtului un șarpe,
trăgeai după tine norii.
Atunci s-a făcut lumină în cochilia mea de sticlă
și am ieșit să număr meduzele-n valuri.
Apoi m-am întors în oraș.


XX
Nevăzut și neauzit ca un înger
zbori prin camera cu pereți albi, albi,
cu aripile împingi în cuvînt
acest interior cu ferestre deschise.
Cît tu zbori,
orele își leapădă pielea pe străzi.