tot mai incoloră mă simt în fiece zi,
pustiuri urlă și sfâșie culorile-n mine - nu plâng...
mai aștept lumina din zori
să încerc să resping
ceea ce-ar trebui să se stingă...
curînd
vom iubi incolor, fad și redus
stele, oftaturi și toamne,
feerice nopți și săruturi,
dansante sonate și-acorduri de nebunatice corduri,
iluzii оn roz de îndrăgostit...
ce vechi, ce zadarnic, ce ipocrit!

să plâng? ce prostie!
lichidul e scump (și util pentru noroi și băltoace)...
frunze se-afundă palide-n tină
sărutul toamnei le-a ucis
încet, le-a dizolvat durerea
incoloră...
o simt cum pătrunde prin pori
și la fiece inspirație!

nu strig...
mă delectez,
parfumul discret al disperării...
mă-nvăluie
toamnele tвrzii
promisiuni răcoroase, noroioase...

plecăm spre destinații noi la preț avantajos
și numai azi ofertă specială!
mascăm atent urmele, cicatricele,
niște păreri de suflet
și mă avânt, ne îndreptăm orbește
spre accelerat
e arhiplin, fără ferestre
curând vom ajunge...


coborâm înfrigurați
e același peron, dar țărmul e fără culori...
șterși, străvezii
observăm
e mult mai multă toamnă
cu ochii stinși, slăbită
a rămas și zace într-un șanț...
noi trecem palizi și apatici,
incolori...