vineri mama se străduia să cațere luna
din pântecul ei pe pereți trebuie
să se fi rostogolit roțile silabelor
încoace și încolo ca niște butoaie pline
într-o căruță pornită cu treburi pe dealuri

era undeva o pădure de fagi îmi spunea
în șoaptă povești înainte să se facă lumină
își răstignea frunzele în geamurile casei
mă ademenea ruginiu chemându-mi
strigătul neștiutor peste prag

sub pernă zilele se înghesuiau una într-alta
își înmugureau drumuri spre sud dădeau
drumul la câini vegheau să nu plece
rândunelele înainte de vreme cand plecau
își astupau spărturile din piept cu hârtii

soarele își culca obrazul pe umărul casei
îmi surâdea dintr-un colț de oglindă pleca
desenându-mi sub pleoape valurile sparte
sub talpa lui noiembrie ca o corabie
grea ascunsă în propria-i umbra

eu nu vedeam cum cădea seara ca o ninsoare
printre cuiburi de păsări ascultam doar
izvoarele laptelui cum îmi aleg trupul
mi-l spală mi-l înfășoară în bluzele vechi
ale timpului purtate la câmp toată ziua

vineri mama își dormea somn întreg între perne
răspundea la întrebări lăsând durerea să-i decupeze
în trup fluturi de purpură eu scânceam
mi-era foame de carnea tuturor cuvintelor
ce ma răsturnaseră în lume