Mă uitam la tine și pielea privirii părea
prea strâmtă. Erai staționată între două
orizonturi fără linii, tablou ciobit al
minții, apropiat periculos de malul
gândului abrupt. Eram doar un pretext,
ori un simplu zid coșcovit, pentru
ramele tale. Mi se scurgea din aorta
deschisă a pixului albastru, mina cu
care-ți îngroșam chipul. Ori poate cenușa
crematoriului de gânduri, de care te
serveai să dizolvi trăsăturile tabloului
veșnic neterminat. Eram acolo. Păream
probabil o cantitate nejustificată de
culoare, așteptând livid cutremurul care
avea să-ți alunece lent, în oase prin
spațiul strâmtat de două priviri piezișe.
Aștept deci să-ți alunece fluid și
necontrolat, culorile.