Doamne, pune-mi cenușă
peste cătrănitele răni
jarul aruncă-mi în mări
vântul să-l ducă-n spre zări
ostatec să nu mai fiu tiranului dor
apleacă-ți spre mine mirarea
să-ți pot rechema îndurarea
nesfârșitului zbor.


Stranie sărbătoare stelară,
mă preschimbă-ntr-o doară în ceară
și curg ca un râu topită-n magica seară
spre tine să fug să mă adăpostesc,
ca o mătase ușor să foșnesc
molatecă-n calda cădere
pe verde covor de ploi efemere,
sa mă prinzi tainic miez, în coaceri de faceri,
nici o lumină să nu-mi mai transforme-n desfaceri,
încolacitele ramuri spre cuibul amiezei pribege.