bărbatul acela cu ochii negri
obișnuia să-și lase bicicleta
rezemată de gardul cimitirului
își facea cruce cu gesturi largi
chema din taina nopții liliecii

pășea încet printre cei morți
ascunzându-și chipul de lună
pe drumul către cireș ocolea
crucea aceea albă neobișnuit de rece
de care mă feream în copilărie
crezând că-i o mamă vitregă

poate i se făcea poftă de cireșe
viața scuipându-i sâmburii dragi în adânc
uneori se oprea își acoperea fața
cu mâinile frământa pământul murmura
cuvinte într-o limbă necunoscută

bărbatul acela cu ochii negri
de la o vreme nu a mai venit poate
că am crescut și mi s-a făcut frică
de moarte uneori privesc peste gard
îmi țin dorințele la piept aștept
să aud un scârțâit de bicicletă