dacă aș ieși pe stradă
și te-aș întâlni
în această zi de șaptesprezece
asuprită de razele lungi ale ploii
cu frunzele ei deznădăjduite
tremurând ca niște balerine
cu trupurile prinse în ace pe scenă
mi-e teamă
că plopii uscați
ce-au crăpat în fiecare an
cu fruntea
coaja înghețată a pământului
murind triști la celălalt capăt
al toamnei
ar înfrunzi bezmetic
s-ar lungi până la cer
dezvelindu-l
s-ar înșuruba în el ca într-un melc
și mi-ar prăvăli peste creștet
strivindu-mi lumina ochilor
albastrul lui
nesecat