prin douazeci și șase de inele-ncârligate,
se scurge:
când seva unei primăveri tomnatice, intoarsă de la sânul iernii;
când seva unei toamne primăvăratice, imbrobodită de zăpezile absenței


fierul toporului,
degeaba se căznește
sa taie obrazul-nroșit al lemnului, insetat de dorul lunii.


groaza plutește-n spatii incerte: “toamna-n fustă creață de țigancă
va bate la poartă, tot cu mana goală…”


scrâșnirile dinților, ființelor ce-și pierd-odată cu căderea frunzelor-
umana infățișare,
rulmenți la roțile trenului
sunt.


povești destrămate de lumina zilei,
presimt atracția magnetică a lunii.


innoită, seva urcă prin țesuturi.
o mână nevăzută
modelează arcușuri și viole…
ale-ndurării.

“o voi primi in casă;
cinsti-o-voi c-o cană de must ințepător
iar ea
imi va citi din palmă poeme inzăpezite in gări-
noduri de coborâșuri și urcușuri,
mucegăite.”


recea tăcere
slăbește așteptarea:
iși scoate masca de slujnică obraznică,
hărțuitoare a intunericului.

trasă de-un nor răzleț, cortina se ridică:

“ văd flota de stele ce ancorează-n portul inimii mele !”



|