în zori îndepărtându-te căzu din nou
și mai greu întuneric – nu am aflat
spre nicăieri drumul

locul în care ai fi putut să rămâi
crescu inimaginabil – un pustiu
al memoriei delirante

destul tăcerea mi-a însângerat gura
dar sângele nu mai era al meu
ci al cuvântului ce aștepta în aceeași tăcere

lovituri după lovituri asupra-i
încearcă să-i deschidă gura acum
dar mută e toleranța

această continuă retragere-n sine
și mai mult te sfidează

din muntele acela
ai înlăturat în van atâta piatră
când statuia a fost gata
s-a arătat arătarea – un om viu
mai puternic decât muntele
care-și trăia memoria delirantă
într-un pustiu
însângerat de cuvinte