“Ce frumos e cerul noaptea!”, își spuse Maria, pierdută de ore întregi în pragul ferestrei, rătăcind pin lumi născute la hotarul realului cu imaginația și cuibărite, prin cine știe ce joc al întâmplării, în mintea ei. Nu era prima dată când refuza să doarmă. “Ce-mi place mie noaptea sunt stelele. Și să-i privesc pe ceilalți cum visează. Cum gândurile lor se împletesc armonios unele cu altele, consimțind tacit miracolul întâlnirilor întâmplătoare. Eu nu pot să dorm. Prefer să-mi trăiesc visul, nu să-l visez. Să-l ating și să-l împrăștii prin aer pentru a se uni cu toate celelalte visuri…”.
Își aminti că-i spusese cineva odată că, atunci când vrei foarte mult, riști să rămâi singur, fiindcă mulți oameni obosesc pe drum. Îi lași un pic să viseze și, când întorci capul, îi pierzi în noapte. Întâmpini, ce-i drept, în fiecare zi dimineața, lăsându-te pătruns de lumină. Dar la ce bun s-o faci de unul singur? Oamenii nu sunt obișnuiți să trăiască răsăritul, așteptând dimineața; preferă să doarmă și să se trezească cu ea. Asta fiindcă au senzația că o cunosc și o înțeleg, și apoi, pentru că știu cu certitudine că mâine se va întâmpla din nou. Orice lucru repetabil și repetat, în interiorul sau în afara lor, le oferă siguranță. Dar fericirea nu e un lucru repetabil… Fericirea e un joc al extremelor, un lux excentric pe care nebunia sufletului și-l permite uneori. Cere credință și cere îndrăzneală. Maria își aminti că, de mică, toată lumea îi pretindea să fie “cuminte”. Și, un timp, a fost. Atât de cuminte încât a trecut aproape neobservată. Neobservată de viață, neobservată nici chiar de ea însăși. E un mare risc să încerci să fii așa cum te vor ceilalți… Riști să te pierzi pe tine sub cenzura dorințelor lor. Maria își vedea deseori imaginea reflectată în oglinda lumii. N-a știut să spună cu exactitate cât din ceea ce simțea și gândea era parte din ea însăși și cât era amprenta experiențelor întâmplătoare, amestecate într-un mod ciudat de o mână străină și transformate într-un joc de puzzle care căpăta uneori o identitate de sine stătătoare, reordonându-se neîncetat după legi necontrolabile, în așteptarea vreunei piese care să reîntregească peisajul. Nu știa nici ce va deveni. Știa însă că, cu cât înțelegea mai mult, cu atât îi va fi mai greu să se întoarcă, să accepte ori să fie tolerantă. Și că va fi, probabil, mult mai singură. De ce? Findcă oamenii obosesc ușor…, înainte să apuce să dezlege misterul jocurilor de puzzle. Fiindcă se așteaptă ca totul să fie simplu. Dormind, aruncă asupra celorlalți proiecțiile viselor lor și încep să aibă mai multă nevoie de mituri decât de oameni. Un mit este însă doar o poveste. Un om este viața de care nevoie povestea ca să existe. Cu un mit însă te descurci mult mai ușor. Creat fiind de așteptările tale, nu ți le va înșela niciodată. Când vezi că nu mai corespunde, înlocuiești întotdeauna omul. Niciodată mitul. El e garanția viselor tale, podul care te ajută să treci noaptea. “De-aia mi-e frică mie să dorm” – gândi Maria. “Vreau să păstrez omul. Mi-e dor de el de fiecare dată când închid ochii. Și nu pot să nu mă gândesc la jocul de puzzle”.

- Hai, Maria, vino la culcare. Nu știu ce te frământă, dar strigi în gând. Și strigi tare, mult prea tare…
Maria aruncă o ultimă privire spre fereastră și se întoarse zâmbind.
- Ce visai, Paul?
- Nu știu, nu-mi amintesc… Era parcă ceva cu o călătorie.
- Mi-ai lipsit, Paul… Știu atât de puține lucruri despre tine și despre călătoriile tale nocturne… Hai să așteptăm dimineața împreună !