mă-ndemn să tac,
să respir cât mai rar,
clepsidră a timpului tău să fiu,
să treacă orele mai greu,
cât mai târziu să spun
că trebuie să plec
fără să plâng,
fără un gest,
ca și cum n-aș fi fost
nicicând
mai mult de o părere
apărută firav
după o mirare

să-ți trezească totuși un zâmbet
amintirea mea,
mă gândesc c-aș vrea...

să mă aduni grăbit din colțul ochiului
când apar într-un gând.
să nu vadă nimeni
că și bărbații adevărați plâng...