Coruț Dan Relu








Lacrimi cristaline




















Editura Lidana
Suceava, 2006

Tehnoredactare computerizată: Coruț Dan Relu








Motto:

Cultura în spiritul credinței creștine înnobilează spiritul uman, fiind singura moștenire cu care ne alegem din tumultul vieții.

“Putem pierde orice, afară de suflet, fiindcă dacă ne mai rămâne acesta, încă n-am pierdut nimic!”

“Nimic nu e mai scurtă ca viața,/Dar nici mai veșnică ca ea./Poți ca să o mântui sau s-o pierzi/Depinde numai de voința ta!”
Autori anonimi














Recenzie


Poezia lui Relu Dan Coruț prin interceptarea sensurilor te face să te descătușezi de tot răul, îngenunchind către BINE, îți dă vitalitate aidoma unui izvor cristalin eliberat din temnița muntelui, care în lungu-i periplu își adună apele, devenind la maturitate un adevărat fluviu.
Poezia lui Relu Dan Coruț este un mugure, tinzând către îmbobocire pentru a-și desface evantaiul petalelor aureolat în roua devenirii sale sublime spre a deveni floare.
Poetul este prin poezia sa piedestal cu tentă religioasă, cu multă plecăciune și evlavie în fața DIVINITÃÞII, iar poezia de sorginte niponă – haiku, este reușită în cea mai mare parte prin maxime (proprii cugetări asupra existenței ființei umane) se înfățișează ca un om de o vastă erudiție ce-și înnobilează sensul vieții cu puritatea luminii astrale din cuvintele sale.
Este o poezie care îndeamnă la motivație asupra rosturilor existenței cu întrebări ce se pun cu glas tare și răspunsuri ce pot fi mimate numai prin expresia feței și a ochilor cu lacrimi de cristal.

Prozator Decebal Alexandru Seul










Capitolul I

Poezie religioasă



Fericirea Ta m-ajungă

Peste negura din suflet,
Zboară ispita transpirând,
Peste-ntunecimi de gând
Luminează-mă în cuget,

Spulberând în miez de noapte
Amintiri de suferinți,
Cată-n ochii mei cuminți
Și-ți vor vorbi în șoapte

Despre vuiet de furtună,
Despre nopți cu vijelii…
Iar pe țărmul deznădejdii
Îți voi fi a Ta cunună

Mi-aș dori Lumina dulce,
Raza soarelui Tău blând,
În durerea-mi îngânând
Trupu-mi lin ca să se culce.

Peste-o vreme lungă, lungă
După nopți de suferinți,
După așteptări fierbinți,
Fericirea Ta m-ajungă!


Aș vrea

In aspre clipe de amar
Tot câmpul florilor din grai
As vrea să vă ofer în dar
Să vă înalț pe culmi de rai.

Tiptil –tiptil, încet-încet ,
Iubirea s-o strecor în șoapte,
Din sufletul ce-i doar un scâncet,
Irupt sublim noapte de noapte.

Și fulgere ce din furtuni
În sufletele noastre cern,
În mistuiri ce nasc minuni
Să piară clipa de infern!

Din grâul ce se naște val,
Din gândul alb de mai târziu,
Pe altarul cântului de Gral,
Psalmi lini și dulci aș vrea să fiu…

Să pot salva ce ni-i în dar,
Clepsidra timpului etern
Și ce-i ambrozie și nectar
Să lumineze și-n infern.

Și s-o străbată-n veci de veci,
S-o ardă pân’ la rădăcină
Și-n universul ce-l petreci
Să radieze doar lumină

Oamenilor parcă li-i dat
Să fie efemere unde…
Luptând mereu cu-al lor păcat,
Iar răul să-i tot inunde.




D
Doamne!

Când mă trezesc în zori, la Tine mă gândesc întâi,
Privind cantr-o oglindă desprinsă din perete,
Subtila Ta lumină mă umple de regrete,
Scapă-mă de ispite ce se strecor șirete,
Te rog în mine stărui, fiindu-mi căpătâi .


Cărți de știință țin la căpătâi și îndelung
Citesc până ochii mi se împăienjenesc ;
Operații de tot soiul o lume săvârșesc,
Și-n calcule precise ce rareori greșesc
Lipsesc sentimentele, iar gene plâng prelung…


Dorințele de tânăr ușor se risipesc,
Durerile-mi sunt crunte și gusturile amare,
O lume de bucurii în urma mea dispare,
În van privesc să se înfiripe una în zare,
Dă-mi voie încă-n lume, dă-mi voie să iubesc!


Dă-mi energia vieții să mai renasc curat,
Să fiu de folos lumii să dau al vieții sens,
În visuri diafane să pot să cred intens,
Căci în proporții clare se împletesc imens,
Voința fiecăruia ori munca la pătrat.


Și celor ce iubesc și-s izolați de semeni,
Puterea și iubirea asupră-le pogoară,
Arată-le cărarea și nu-i lăsa să moară,
Inspiră-le încredere să aibă primăvară,
Căci sunt atâția-n lume și nu-s iubiți de nimeni!

a
In fiecare seară

In fiecare seară dacă spui
O rugăciune către Dumnezeu,
Pete albe în negre ai să pui
Spre cer senin să duci sufletul tău.

Sublim va deveni iar gândul tău,
În acel moment de comuniune,
Va pătrunde-n tine Harul Său,
Va rămâne numai ce e bine.

Cuvântul cald pornit din tine
Va fi jurnalul zilei ce-a trecut,
Întreba-te-vei ce-i rău sau bine
Să nu devii necredincios acut.

La toate acestea dacă mai aduni
Credința prin fapte de iubire,
Când răii vor deveni mai buni,
Găsi-vei sperata fericire.

Când vei vedea că-n tine există
Un pic din infinitul Dumnezeu,
Să știi că sufletu-ți persistă
Pe calea creștinismului din nou.

Ia-ți răgaz o clipă ca să stai
Și către Creator cu gând curat,
Iar conștiința veșnic o s-o ai
Asemenea unui iluminat


Angel

Prin șoapta undelor din noapte,
O rază pală ascunsă din zenit,
Stinge plânsul, durerile răscoapte,
Șterge ochiul secat și umezit

Un înger pe pleoape obosite
Așterne dulcea nea a clipelor,
Alinând dureri pe căi neostoite,
Când sufletu-i trimis ispitelor

Trupul în trăirile sfârșite,,
Devine rază ascunsă-n asfințit,
Un vis de flori în cântece vrăjite,
În jungla vieții-n ochiul său rănit .

Iar cugetul arde în simțire,
‘mistuiri adânci ce cată să alegi,
Nesfârșite clipe de neprihănire,
Ce cern și se discern în aspre legi

Viața-i non-sens prin fanta-i mată,
Înșiruită-n van chiar noilor sisteme,
Omu-i amurg pe culmea-i perimată,
Destinu-i ne-ntinat pe aceleași teme

Privind omul în imensitate,
Obții conturul unui amănunt :
Omul e nimic în realitate,
Neînsemnat aproape… și mărunt


In fiecare clipă…

În fiecare clipă exhaustezi încet, încet,
În destinul apostazic pe drumul spre iafet;
Lăuntricul în scâncet străfulgerat te plânge
Pe-un dor de armonie inscripționat în sânge

În fiecare clipă doruri te ard nevrotic,
Latente din căderea primatului biotic;
Lumina Sa subtilă revarsă energii fine
Iubirii nefirești exuberant divine

În fiecare clipă din cartea vieții-nveți
Prea mutele greșeli uitate-s sloi de gheți,
Hegemonii-n retorte de-energii transformă
Pe fonduri vechi, civilizații-n altă formă

În fiecare clipă amăgim destinu-n moarte,
Necuprins fiind Geniul cuprinsul ce desparte…
Ispitele amăgitoare răzbat cețuri desigur,
Te naști, oricum trăiești, tu vei muri tot singur.

În fiecare clipă răzbați privind mereu spre CER
Prin rugăminți cerșind în jinduri unui înger,
În valurile vieții albit, cernind fulgii iubirii,
Ingenuu ilustrând imboldurile simțirii

Pe-un fulger de armonie ți-ai vinde al tău suflet,
Dar eul martor veșnic reverberează-n scâncet;
Din aripi de lumină de vei cădea-n crepuscul,
În fiecare clipă poți deveni minuscul …


Puritate

Crinii alb imaculați
Respiră aerul curat,.
Cântă legănându-și petalele
Lin în bătaia vântului,
Rotindu-și inflorescența în cerc
De la apus la răsărit,
Iar odată cu apusul soarelui,
Își acoperă corola,
Îmbrățișând Soarele,
Iubind Lumina.


Rugăciune

In alb îmbrac al meu cuget,
Contopindu-mă-n Lumină,
Imanent cu al meu suflet
Spre-al vieții iubire senină

Unit să fiu prin Duh și Har
Cu tine Doamne-n pururi,
Să-mi dai Lumina Ta în dar
Și să mă înalți spre ceruri

Ca-n adevăr eu să mă știu,
Să gust eterna fericire
Și fiu spiritual să-ți fiu
Să eman numai iubire.

Oricât în lume aș căuta
Să le găsesc pe toate
Eu veșnic trist aș rămânea
Cu aripi în van tăiate.

Doamne, Organonul Lumii,
Tu care nouă ne-ai deschis
Calea către fericire
Adevăratul Paradis

Cum să-ți mulțumesc eu ție,
Izvor etern de apă vie ?
În fața Ta eu mă înclin,
Pre slava ta în veci, Amin!


Metempsihoza împlinirii

Putem înțelege din natură
Legile Universului nescrise și
să trăim în comuniune și
respect pentru Planeta Pământ,
considerând-o ca un organism viu

Putem înțelege din stropii fluizi
limpezi ca cristalul, sensul
scurgerii vieții și a lucrurilor,
ierarhia și planurile energetice,
dar mai întâi Puritatea

Putem înțelege de la flacără
să ardem în nebănuitele frumuseți
ale Cosmosului și ale Spiritului,
până la desăvârșirea a ceea ce
este etern – Sufletul

Putem înțelege de la Soare,
care îmbată natura în neînchipuitele
culori de frumusețe, că rostul
frumuseții este să zămislească
bucurie și să dăruiască celorlalți – Fericirea

Putem înțelege privind Cerul
în fiecare noapte înstelată, cu neasemuitele
stele sclipitoare, ce strălucesc
pe boltă, transmițându-ne euforia Universului,
necunoscut – Armonia

Putem înțelege din tot ceea ce
este efemer, că tot ceea ce este material
este trecător și supus degenerării ireversibile
de acțiunea Perisabilului,
de Trecerea Timpului



Putem învăța ascultându-ne glasul
interior, urletul durerii față de tot ceea
ce ne înconjoară, în mod meschin
și urât, că Fericirea e în noi…
e El și se câștigă prin Sacrificiu

Putem înțelege din Legile Universului,
din Puritate, din Suflet,
prin Sacrificiu, din Armonie,
din tot ceea ce este trecător,
din Bucurie și fericire – Calea

Putem învăța, urmând Calea,
drumul spre lumina Eternă
prin mântuire
idealul și scopul suprem
dat omului de către Dumnezeu: Mântuirea


Te rog

Te rog și pe la mine ca să treci,
Trecând vreodată pragul porții
Crin alb din veci în veci de veci
Iisus, Lumina – Luminii și a sorții

Te chem în dragoste și-n șoapte,
Când sufletul mi-e doar furtună,
În liniștea din miez de noapte,
Preascumpule Iisuse, vină!

Te chem și vreau Iisus să vii,
În cântecul razelor de soare
Ce se revarsă-n zori de zi,
Când ceața nopții iar dispare

Te-aștept să-mi schimbi căile sorții
Din derizoriu vin spre tine…
Cuprins de dorințele vieții,
Tu să mă lepezi de jivine!

Te-aștept Iisuse, Te rog vină
Și fă-ne o clipă mai voioși,
Pe-o sprânceană de lumină
Umbrit de norii noroioși.

Te-aștept mereu, an după-an
Cu candela credinței aprinsă
Să cred că totu-i nu-i în van,
În rugăciunea mea nestinsă…


Soarta

Respirația în nocturnă, în întunecimi criptate
Biete suflete ascunse în camere ferecate,
Orice faptă, orice cuget, orice simplă întâmplare,
E însemnată’n duh, prin gând si prin simpla contemplare.

Dragostea, iubirea noastră, înecate-n adormire,
Tac sub masca nedreptății, tac fără să ne mai mire.
Nu-ndrăznim ca să renaștem din această reverie
Falsă ca și spuma mării renăscută-n sinergie.

Și în pandemii acute sociale, culturale,
Ne readunăm în turme, doar în amăgiri vernale,
Doar cu gânduri infernale, doar cu scopuri distructive
Poate vom adulmeca, bunuri cât mai productive.

Atașați de vechi curente, încărcați de vechi concepții,
Sugrumând în fapte crunte, orice gânduri și reflecții
Și în valuri senescenții, lumini albe în nocturnă
Ca și greieri trubaduri cad orbiți în aspra turmă.

Și-acuzații leonime, cad pe bieții noștrii fameni,
Radiațiile vremii, mixând genele din oameni,
Se discern, se invocă în concepții retardate,
Ornicile măsoară timpul, de-or rămâne înghețate.


Blestemul

Dumnezeu e iubirea ce se înalță-n infinit,
Dragostea nestrămutată, asimptota spre zenit,
Energia fără margini, nepalpabilă-n mister,
Drumul veșnic spre armonie, restrăluminând în Cer.

Răul, angrenaj în materia neclintită, de granit,
Izbândește tot mai mult, transformând materia-n spirit,
Cercetează neîncetat, fără liniște și pace,
Tot ce-i bun în lumea aceasta de la creație încoace

Și-n ispita sa eternă, veșnică, iscoditoare,
Prisosește orice mijloc, chiar în cripte și zăvoare
Și se-așterne în gând, în fapte și-n cuvinte de-armonie,
Preschimbând cugetul nostru în deșartă demonie.

Nu-ncetează să vibreze, în curente și idei,
Prezent în hegemonia sufletelor ce pierd scântei,
Absorbite fără urmă în întunecimi de chaos,
Pierdute pentru totdeauna în chinuri fără repaus.

Lumina strălucind puternic, izvorând de-atâta soare,
Plânge-n cremenea de brână, lin în lacrimi de izvoare,
Răstignit pentru a lumii și a noastră mântuire,
Ne îmbie predictiv spre un gând de izbăvire.

Omul degenerant vrea doar timp în răsuflare,
Nimbul cristalin din cale, rază-ntunecimi din zare ;
Ochii vor cuprinde-n iris, Universul prin zănoagă,
Blestemul lumii de vis, Domnului de nu se roagă.


Aberația luminii


Când privim steaua ce răsare
Pe bolta noastră infinită,
Noi o vedem în locul care
Nu este ea, dar totuși pare
Că-n acel loc este găsită

Și de privim spre bolta care
De mii de stele este împânzită
Le vedem toate-n nemișcare
Nu este așa, dar totuși pare
Că lumea așa e hărăzită.

Pe-un fond albastru imanent,
Bolta atent de-o privim,
Cercuri roșii ard strident
Și e atât de evident,
Oare nu astfel le zărim?

Și prinsă-n noi, e ca o grindă,
Reflectă unde-n nemișcare,
Împrăștie raze ca-n oglindă
Pare așa și se colindă
O stea să-și aibă fiecare.

O taină încă se păstrează
Din moși strămoși, din străvechi mituri:
Din steaua care colapsează,
Elemente grele se eliberează,
Viața-ntreține-n începuturi…
Un foc năprasnic arde iute
Dorințe fierbinți și arzătoare,
E plasma stelei* neștiute
Ce ne-ntreține de-ncepute,
‘explozii termonucleare

Reacții-n energii gigante
Clădesc un Univers imens,
Dovezile sunt relevante
Ființe, Univers și plante,
Relațiile-și întrețin intens

Și o lumină albă** clară,
Revarsă-n noi ca în cascade
Blândă, caldă, aureolară,
Limpede și corolară,
Se irosește-n van și scade.

Să-i dăm un sens: sensul Iubirii!
Ca să renască din cenușă,
Căci ea e calea fericirii
Sau poate chiar a amăgirii,
Însă Iisus deschi-sa-o ușă!














* O stea a murit pentru ca noi să ne naștem!
** La fel și sufletul își are originea în Lumina Divină, infinită, iar noi suntem doar biete scântei, semănate-n materie, toți având aceeași origine comună!


Psalm (generalizat)

Tatăl nostru care ești în ceruri, ascultă-mi Doamne ruga, te implor cu umilință și cu dragoste sfâșietoare.
Din infinitatea cerului de lumină, revarsă asupra oamenilor Harul Tău nestins, manifestă-ți Grația Divină!
Ascultă simțirea și cugetul în fiecare unitate de timp și ai grijă de sufletele lor.
Străluminează-le cugetul cu tot ceea ce înseamnă iubire, dragoste și sfințenie divină și ia-i sub voalul Tău pe cei aflați în uitare și suferință și nu-i lăsa singuri în lumea întunericului.
Biciuiește-le celulele până la structura ADN-ului, conștientizându-le calea spre adevăr și lumină și nu uita de ei.
Sufletul, altarul nesfârșit al luptei dintre bine și rău trebuie să ardă ca o flacără a iubirii și gândirii pozitive, iar conștiința trebuie să lumineze în chip deosebit. E un vas ce așteaptă să fie umplut cu tot ceea ce este frumos, nobil și divin. Fă-i una cu tine Doamne!
În nopțile astrale mângâie pe cei obidiți cu razele calde, purificându-și întărindu-le voința.
Ai grijă de ei și dă-le Lumina și puterea Ta să reziste tuturor ispitelor și luptei declarate cu forța răului…
Presară drumul lor cu voința Ta și realizează din credința lor cel mai important desiderat și numai astfel vor izbândi. Amin!


Psalm (particularizat)

Dumnezeule iubitor și sfânt, atotcunoscător, atotputernic, omniscient și omniprezent, ajută-mă să-mi fac viața o căutare a Ta și a iubirii tale.
Te implor cu umilință și cu dragoste sfâșietoare:vino și dezvăluie-mi taina iubirii, cea mai puternică formă de energie din Univers, cel mai nobil sentiment pe care prea putini au posibilitatea să-l cunoască!
Nu mă lăsa în noaptea ignoranței și revarsă asupra mea lumina fără de sfârșit.
Călăuzește-mi pașii pe geodezica dintre ființă și neființă, dintre neființă și ființă, dinspre întuneric spre lumină, din moarte în nemurire, din minciună în adevăr, din ignoranță în înțelepciune, din profan în sacru…
Învață-mă să iubesc tot ceea ce este frumos, sublim și lasă picăturile de armonie și liniște primordială să picure moleculă cu moleculă în sufletul meu și nu înceta să-mi elevezi conștiința prin iubire, căci numai prin iubire ajungem la perfecțiune, la libertatea deplină în lungul șir de lupte repetate. Amin!












Capitolul II

Poezie sentimentală




Când


Când cerul este zdrențuit,sordid,
Sorbit adânc de norii blestemați
E sfâșiat de scâncetul candid
De-amurgul mugurilor damnați;

Când oceanul de ceață suav
Așază pe om pătura caldă,
Iar zidul opac și concav
Nu lasă dulcea lumina să cadă;

Când mugurii plâng prin zăbrele,
Iar frunze livide cad rostogol
Și-n drumul lor se prind în inele,
Murind fericite, lăsând pomul gol;

Când peste zaimful gri decoltat
Se-așterne lumina îngândurată,
Drum etern de minciuni presărat,
Pierzându-se-n veci speranța toată.

Când durerea devine infinită,
Dă-le iubirea profundă de sus,
Să ningă pură din ceruri cernită,
Revărsând har prin izvorul nespus.

Renaști iubire în tot ce-i frumos,
Picură eternul cu harul nestins,
Să curgă în ochi, în sufletul stors,
Umplându-l cu nectarul vieții de vis.

În mâlul cel palid pășește,
Revarsă în muguri albul în val,
Precum în nufăr sclipește
Ca râul ce crește și dă peste mal

Să ia în suflet belșugul de har
În noaptea-i presărată cu stele,
Cascadă-n lumina fără hotar
Dulce balsam în clipele grele.

Să nască iubirea din fructul oprit,
Topind zăpada înghețată sub nea,
Și singur, și-n ură și nerăsplătit
S-o simtă la piept ca o stea.







Iubita mea, iubita mea…

In albia ninsorii, torentele furtunii
Dezlănțuie abisul întunecat și gol,
Din asprele prăpăstii renasc alte genuni
Șuvoaie de durere se mișcă rostogol,
Din bunătatea lumii spre negativul pol
………………………………….
Și sufletul se zbate în suferință grea,
Iubita mea, iubita mea!

Și-mbrățișarea caldă a razelor de soare,
Renaște iar Speranța din propriul eu,
În cântecul iubirii natura ia culoare,
Ne prinde și ne-nalță asemenea unui zmeu,
Vibrația trăirii ajunge-n apogeu…
……………………………………..
Unda fină a iubirii din nou ne va crea,
Iubita mea, iubita mea!

În liniștea eternă vom fi numai noi doi,
Scăldați de roua rece a eternului amurg
Și nimeni nu va ști atunci de noi,
Nici ceasul ce veghează cum clipele se scurg
Și-n Lumea mea micuță voi fi un Demiurg
……………………………………..
Iar focul dragostei din noi va arde ca-ntr-o stea,
Iubita mea, iubita mea!


In suflet (particularizat)


Eu care port Genetica Iubirii
Reînviind speranțele de gheață,
Lacrimi mi-aprind scânteia strălucirii
Mă bucur trist și mor, dar sunt în viață

Stau amuțit, dar strigătul durerii
Străbate ani lumină în ascuns,
Iar forța rezultantă reflectării
Îmi va atinge, poate, creștetul cel nins

În suflet râd, dar lacrimi am pe față
Și totuși speranța mă răsfață,
Și foc și ape laolaltă stau,
Căci înainte alte legi îl guvernau

Iubesc, urăsc, poate nu știu nici eu,
Sentimentele îmi atenuez mereu,
Tind spre un pisc, pe când mereu cobor
Iar când trăiesc, în mine gene mor.



In suflet (generalizată)


Tu care porți genetica iubirii
Și reaprinzi speranțele de gheață
Lacrimi ți-aprind scânteia fericirii
Te bucuri trist și mor , dar ești în viață

Stai amuțit, dar strigătul durerii
Străbate ani lumină în ascuns,
Iar forța rezultantă a reflectării,
Îți va atinge creștetul cel nins

În suflet râzi, dar lacrimi ai pe față
Și totuși speranța te răsfață,
Și foc și ape laolaltă stau,
Căci înainte alte legi îl guvernau

Iubești, urăști, poate nu ști nici tu
Sentimentele îmi atenuez perpetuu,
Tinzi spre un pisc, pe când mereu cobori,
Iar când trăiești în tine gene mor-i.


Nuferii

Incătușat în viața ostilă,
Ispite chibzuite-n anateme,
Destinul plânge pe o albă filă,
Nuferii puri pe arcul de blesteme.

‘Conturul pururea fără sfârșit,
Luminii evadate din senzații,
Acced neprihănirii prihănit,
Scrutând evlavios prin spații.

În singurătatea nopților târzii,
Lumina sfîntă lasă-o sărutare,
În miresmele pure străvezii,
În dulcea lină veșnic căutare.

Lacrima iubirii preacurate
Risipită-n bietele grimase,
Peste gîndurile nevinovate,
Plouă cernind speranțele rămase.

Și-n imanență crește-n chip și trup,
Imaculat și dalb eternul nufăr,
Tristele clipe aspre dacă-l rup,
Renaște-n elocință când eu sufăr.

Și-n grădina albei catedrale,
Cristal șlefuit sub vechea haină,
Dăruit fiind eternei Vestale,
Rodește emulând în taină,

Paliativ fărâmele de dor,
Tăcut se-nalță sub cer parcă,
Escamotând nuferii ce vor,
Interludiu substituit în zarcă.

În grația Lui, pe-un ciob de armonie,
Nuferii răzbat cât li-i timpu-n Cer,
Cvorum curați renasc din demonie,
Purtați pe brațe parcă de un înger.

Odă pădurii

Pădure verde ce-ai încântat mereu în foșnete vrăjite,
Pe drumul vieții trecătoare, înmiresmată în arome
În susur de izvoare și-n vibrațiile sincrone,
Ai fost și ești un bun prieten în plânsuri nesfârșite.

Prin șuvoaiele eterne ascunse prin undele-n vâltoare,
Călăuzind pre mulți mai mult decât orice prieten,
In clipe rare de armonie te-ai transformat în Eden,
Cu luna stând de strajă, cuminte, înălțătoare.

Prin plete lungi și verzi cu efemere frunze căzătoare,
Cu zâmbetul cel blond și dalb, mijind într-o poiană,
Cu glas vrăjit ,cu ochii-n lacuri ca de cosânzeană,
Încet mă las scăldat de verde pe mușchi și pe izvoare.

Privind din pat de frunze, luna ce lunecă prin ramuri,
Ce se înalță peste creste, oglindindu-se în lacuri,
Zugrăvind văile-n codrii ce se-ntinde peste veacuri,
Martora tăcută zace printre arborii de neamuri…

Noaptea căutării mele, chiar din frageda-mi pruncie,
Presărând lumina vagă, pe pleoape-nlăcrimate,
Îmi răsfrâng văpaia toată peste doruri perimate…
Adâncită-n umbra nopții, Luna doarme pe vecie.

Pe cărări înrourate licuricii stau de strajă,
Păsări milostive parcă, întregesc spațiul feeric,
Și îngână în surdină cântecul din întuneric,
Ne-nțeleasă e pădurea… peste clipele de vrajă.

Printre stropii de otravă, picurând doruri eterne,
Mă întorc evlavios, te privesc ca pe-o zeiță,
Ochii umeziți cerni-vor căutarea în ființă ,
Un balsam pe răni adânci în mângâieri materne.


Doar pietrele de cristal

Lacrimi în irisul ca marea
Dau saltimbancii-n erezii
Ilotului, visând spre zarea
Umbrită-n cânt de frenezii

Lumina-n ochi trezii cărarea,
Scrutând traseul către aștrii,
Găsi-n credință alinare
Reazem temeinic de pilaștrii

Zaimf obscur, plin de minciună
Creară bieții noștri fameni
Cristalului din văgăună,
Cernind și ura către oameni.

Cinism, acuzații leonime,
Străbat cristalu-n mii de fețe
Pietrele pătate sinonime,
Pozează fals în crestele lor crețe.

Răzbat adânc materia senilă,
Absorb radiațiile vremii,
Reflectă-n schimb raza divină,
Schimbând virtuți pe false premii.

Doar filoanele pure de cristal,
Vibrează lent pline de viață,
Iar tot ce se perindă ca un val
Dispare-n chaosul de gheață.


Portativ-P

Paralogisme parazitând paradisiacul,
Paralaxează adevărul într-un decor panoptic,
Debusolat și paliativ, omul paraxiat săracul
E palisat și strâns în chingi, pacientând sinoptic.

Pactizând cu vechi palavre, pajura îi fură eternu’,
Palpitând în amăgire, în snobism și palidroame,
Fondul e palmat de formă, pamfletând mereu ingenuu,
Partituri în pedanterie prevalând în foile-drame.

Principii divine uitate de prezumțiozitate,
Priorităților privilegii proferând divinul în grafeme,
Proliferând mizeria plini de animozitate,
Suntem protagoniști ce schimbă psihopatii în teme.

Mai dulce decât pricomigdala,
Petulantele rugăciuni ne întrețin pietatea,
Din structuri amorfe ca de piemont ala-n-da-la,
Suflet în peruzea va emana imanent libertatea.

Turcoaz perlat în lipsuri ancestrale de penurie
Perifrazează în penitență, în drum spre Dumnezeu
Și peremptoriu ura transforma-vei în bucurie,
În perimetre perimate pantagruelic în panseu.

Pulsiuni puerile psihedelic, ne fură psihotic,
Punitiv în lumi de incest și pulverulente,
Prospectiv în perspectivă, prin faptele psalmotic,
Înlătura-vei pseudocultura-n zonele latente.


Portativ-N

Necropatia nedisimulată-n propria esență,
Nutrind te străbate prin nervuri negativul narcotic,
Dezbară-te de narcomanie-n clipe de penitență
Prin stări cântate-n neologisme exultate nevrotic!

Neprihănit și neofit al dragostei și bineței,
Necugetând la nebuloasele de necromanție,
Din naufragiu întoarcete-vei-n lăuntricul ființei,
Din nimfomania nefastă-n naturala relație.

Sătul de vraja nudă, eludat de non-existență,
Patetic și patologic în neaoș vei modela ființa
Și neural în întrospecții și stări de elocvență,
Reazeme neritice primi-vor în etos elocința.


E

Enciclopedia enciclitică emulantă,
‘entități enunță epicurianic,
Eroic sau empiric emite emblematic,
‘eliberări elevate extazul eliptic.

Emisfere emfatice emerg emendate,
Elucidând ‘ elongații elogioase,
Eligibile eliberări eludate
‘esențe escatologice evlavioase

Epitafe ergonomice epocale
‘epistole epatează-n epitafe,
Emulând enclavele ecuatoriale
’energii elucidându-le-n epigrafe

Echipaje ecologice ecleziastic
Echivoc, echitabil ecranizând,
Edificând egide epistimiologic,
Editează edicte electrizând.

Exigent, exogen, exorbitante
Emerg exodul exemplificate,
Excluse execrabil, executante,
Evadează-n extaz exorciate.


Copacul

Copacul în momentele de dor,
Își răsfiră brațele-i de aur,
Peste-al clipei gând de ador,
Peste răni lăsate de-un faur.

Scoarța trosnește parcă mai stinsă,
Ascunsă-n vechea simfonie,
Un templu vast, o flacără nestinsă,
Iruptă-n divina armonie.

În liniștea trăirilor fierbinți,
În freamătul copacilor iubirii,
Prinzi șoaptele eternelor credinți,
În tainice căi ale simțirii.

Dorurile-n rădăcina adâncă,
Reverberează-n dulcea menire,
În izvoare reci ce-abundă,
Trunchiul în desăvârșire.

Extaze-n în abisul simțirii ,
Unde-n candela de lemn,
Un strop din oceanul iubirii,
Adastă-n prin sâmburi ca un îndemn.

Pe cenușa rugului de patimi,
Ce sădesc lăuntrica menire,
Se cutremur’ frunzele…prea intimi
Strânse-n ramuri, în desăvârșire.

Târziu, prin toată strălucirea
În luciu curentele-l răsfrâng,
Suspin adânc,amurgu-i e trăirea,
În simfonii sfârșite care-l plâng.

Parfum uitat în câmpuri de doruri,
În crengile rupte sub stele,
În frunzele pierdute pe drumuri…
Frigul strecurase-va-n ele.


Epitaf

Efectul de turmă,
Lasă o aspră urmă,
Celor ce-o clădesc…
Își dezleagă taina
Când se schimbă haina,
Celor ce-o pățesc


Recomandare

Pe cerul infinit albastru, țesut de-atâția nori,
Nu e important doar să trăiești, ci să înveți să mori;
Comoara-n sufletul uitat, de nu o vei culege,
De clipele pierdute-n van, nimic nu s-a alege!

Acceptă doar privirea pură-n sufletul curat,
Acesta-i de troiene grele și zbateri încercat,
El știe să vadă pădurea, s-asculte un izvor,
Rugându-se-n tăcere adâncă în clipele de dor.

De-i lumea-ntreagă înțesată de săraci și slăbănogi,
Seara tu adast-o clipă pentru aproapele în rugi;
Ia-ți timp din existență cu ai tăi părinți să stai,
Să schimbi cu ei o vorbă, ajutându-i cu ce ai!

Iar dragoste de nu există-n gândurile-ți seci,
Te rog să iei aminte, ce distrugi pe unde treci!
Iar lacrimi de n-au existat ca să alini dureri,
Să-nveți ce e iubirea, vreodată să nu speri!


Prietenia


Prietenia e un lucru sfânt,
Lumina stelei ce se naște
Un spic din lan ce poartă-n gând
Cântul speranței ce renaște

Prietenia e un spic de grâu
Ce ține strâns mănunchiu-n lan,
Izvorul apelor din râu
Ce se revarsă-ntr-un ocean

Prietenia este un lanț de aur,
Un legământ purtat în taină
Creat cu meșteșug de-un faur,
În prețioasa piatră faină

Prietenia este focul veșnic
Ce arde viu ca-ntr-o poveste,
E-ntăritorul nostru sfetnic
Când viața e și nu mai este

Prietenia-i vântul lin
Ce zboară-n lumi de paradis,
Ba e un nor, ba cer senin,
Raiul de pe pământ și-un vis…

Prietenia este un câmp deschis
Spre drumuri poate demult cernute,
Vechiul ideal greu de atins
Când sufletele ni-s pierdute

Prietenia-i esența ascunsă,
Seva sorbită-n crengile de brad
Ce-atinge drumu-i creanga-ntinsă,
Sărutul ultim dat frunzelor ce cad

Prietenia-i zi-n argintul nopții,
Surâs amețitor ce răscolește,
Sămânța care nu-n colții
Și-n strălucire ni se oglindește!

Prietenia-i îndemn la năzuințe,
Candela de jertfă din priviri,
Focul tainic din vechile credințe
În drumul nostru spre nemărginiri.








Sacrosanct


Când aspre clipe te doboară
Credința crește-o-n imanență,
Din sufletul ce stă să moară
Îndreaptă-te spre penitență!

Citește biblia cea sfântă,
Ascultă vechile cazanii,
Când ți-e gândirea-n țel cernită,
Credința așterne-o în pisanii.

În slava lumii niciodată
Nu vei găsi tu mântuirea,
El s-a născut în iesle odată,
Cerându-ne doar izbăvirea

Îl vei găsi în inapetență,
În aspre clipe și mizere,
Rugându-ne-n elocvență
Te va-nsoți doar în tăcere.

De-l cauți afla-vei numai hula,
Urcând cu greu Calea pribeag,
În Geniul Morții –l vei afla,
Neajutorat și doar beteag.

Și-n neînțelesuri și mai mari,
Ideile ți se vor desprinde,
Stingându-te printre amnari,
Căci totul se cumpără și vinde

Lumina strălucind puternic,
Izvorând de-atâta soare,
Rebegit și nestatornic
Ar vrea timp din răsuflare

Nimbul cristalin din zare,
Rază-n întunecimi din cale,
Plânge-n cremenea de brână
Lin în lacrimi de izvoare

Ochii vor cuprinde-n în iris
Universuri cristaline,
Panaceul lumii de vis
‘Clipe de rugăciune line.




















‘-Apstroful elidează prezența lui în


Vreodată să nu speri

Din umbra codrilor de brazi și zările senine,
Din munți înalți ce oameni nasc cu sufletele pline,

Din vântul ce adie –n șoapte și păsări care zbor,
Din vechile balade triste și cântece de dor,

Din taine ale lumii și din mistere neghicite,
Din raiul de povești și basme ce sunt încă rostite,

Din tot ce-n lumea aceasta de Domnu-i zămislit,
Din chipul și asemănarea Lui ce-n trupuri ni-i sădit,

Din lacrimi de copil, din privirea-i, din glasul lui duios,
Din tot ce-n lumea aceasta este bun și mai frumos,

Din gândul alb de mai târziu, pe altarul cântului de Grall,
Din tot ce e neprețuit, primiți în dar belșug și har!

În pragul nostrului declin, tranzitându-ne-n rumoare,
Priviți-vă oglindă, chiar dacă adevărul doare:

Umbră facem pământului și totu-i doar nimic,
Furați de-a lumii line valuri un pic-câte-un-pic…

Ne-ntoarcem suflet câtre suflet, rugându-ne-n tăcere,
Ce-n lume azi e prea frumos, mâine e doar părere,

Iar dragoste de nu se află în gândurile-ți seci,
Te rog gândește-te înainte, ce calci pe unde treci,

Iar lacrimi de n-au existat ca să-ți alini dureri
Să-nveți cu adevărat iubirea vreodată să nu speri!


Genetica iubirii


In credință rubaind rubine,
Șlefuind lentile cristaline,
Întorc ființa pe Golgotha sării,
Lacrimă în raza iluminării,
Cu gând conectat ‘valurile line

Enigme umflă stigmate-n palme
Râsu-plânsul biciuind în psalme,
Urechi strivite-n dure asonanțe,
Ciocârtesc trupul pe balanțe,
Inima pulsând în ritmuri calme.

Amintirea moartă sună-n asfințit,
Adastă-n cimitirul înflorit,
Norii adunați judecă-n meninge,
Mă aruncă sub armuri de sânge,
Terapie albastră în sânge amorit.

C-un ochi se uită în bolta divină,
Prund tocmit din vină lângă vină,
Celălalt stă-ntors ‘alb nepereche,
Transplatat parcă din grădină veche,
În stamine și petale ce suspină

Plânsu-i pe mlădiere de lumină,
Cântat de un fluture regină,
În impulsuri de la sevă pân’ la rouă,
Iubirea e rostită-n gamă nouă,
Pe-un strop de armonie și verbină

În ceasurile nopții îmi revin în minte,
Hymericele deslușiri aminte,
De-aramă părul flăcărilor caste,
Blând tremurândă-n vălurile vaste,
Pe dorurile și înțelesurile sfinte

În naștere cu moartea solidară,
Salvat printr-o minune dară,
Înălțându-se veșnic spre infinit,
Trecând prin ziduri vaste de granit,
Ispita strecurându-se amară.

Trăind apologia deslușirii,
Vibrez străfundurile simțirii,
Sunt apt pentru o nouă iterare,
Dar n-as dori nici celor mai rele fiare…
Ce nu știu Genetica Iubirii.



Destinul

Din necunoscut, din ritmul undelor,
Feeric izvorăsc miresmele nopții,
Picurând încet cântecul misterelor,
Subsituind albastrul infinit sferelor,
‘Nectarul amar predefinit al sorții.

Flux nevăzut împrimând celulelor,
Lumina sufletului și traseele albastre
Pe arcele de întâlnire a stelelor,
Scântei nocturne în abisul energiilor,
Dor ancestral și drumuri către astre.

În viețile aspre etern rătăcite,
Prin lacrimi, noroi se reclădesc destine,
Gânduri prin vibrații se pierd nerostite,
Dorințe arzânde ne-atrag în ispite,
Răzbătând fals spre zările senine.

Coroana de spini ne învăluie trupul,
Oțetul arde setea de patimi și vise,
Alcătuiți din tot ce constituie lutul,
Născuti din energia ce-a născut începutul,
Istorii personale pierdute în abise.

Scormonind adânc izvoare liniștite,
Găsind curcubeul prin porțile deschise,
Regăsindune-n sine în raze ivite,
Demult uitați cu gene ostenite,
Tindem spre absolut în efemere vise.



In memoriam

Printre pagini imanente, gânduri albe în vitralii
Au secat în veri aprinse precum apa unui râu,
Nuferi albi din spuma vremii, povestiri din vechi cajalii,
Renasc doar în amintire ca și spicele de grâu

Visuri pure, infinite prin caneluri lucitoare
De iubiri neîmplinite, ferecate-n reverie,
Din adâncuri nesecate săgetau mereu spre soare
Și spre alte universuri de nespusă bucurie

Gândurile în pat de frunze și sub plapumă de ploaie,
Transformate-n veci în humă, îngropate în pământ
În tentacule arzânde, se frământă, se despoaie,
Pașii rătăcesc amarnic, printre adieri de vânt

Printre forme neștiute pe un fond de eșicher,
Pier în detrimentul Lumii pe un piept golaș de munte,
Unde codrii se înalță, alipindu-se de CER
Firavi în prezența formei printre fondurile crunte.

Si-n amurgul Sinergetic, restrăluminat de fulger,
Se destăinuie abisul de sub stropii grei de dor,
Iar gându-n ispitire vru să fie mult mai sincer,
Fuse răsplătit în lacrimi, iar iubirea în décor.

Așișderea ca și PHOENIX cu visurile printre gene,
Neliniștea încă se poartă către ordini siderale…
Se înalță-n plămădire și se stoarce din fântâne,
În sudoare și simțire spre nemărginiri astrale.


Omul

Itinerar galactic prin nemărginire,
Mereu o umbră în bilanțul sorții,
Același praf și aceeași moștenire,
O stea uitată în scânteierea nopții.

Plăpând din lumina lumilor scântei,
Dispare lugubru veșnic spre-a renaște,
Furând din lumea aceasta doar crâmpei,
Necercetate din infinitățile ei vaste.

Deasupra-i insolit doar Geniul morții,
Și-aruncă unde asupră-ne mereu,
Stăpânul timpului veghind în umbra sorții,
Mesager al sufletului în drum spre Dumnezeu.


Ostracizarea

Zâmbetul înghețat,
Printre trosnetele focurilor rugurilor nevăzute,
A luminilor și a umbrelor în derizoriu,
Plânge cneaghina,
Plânge libertatea,
Soarta pătimașă,
Ruptă ca un strugure copt,
Ars pe un rug ca un eretic
În extazul durerii,
I-a mai rămas spațiul-timpul gândirii,
Infinitatea visării și, poate, Sufletul,
Ce devine scut împotriva săgeților,
Rătăcirii, dușmăniei, impilării,
Împotriva antielogiilor aduse viilor-morți
Pe altarul pierzaniei oarbe!


Fulgul argintiu

Fulgul argintiu unduind căzu ca o lacrimă în palma prea larg deschisă, topindu-se în lumina sacră…
Urma se pierdu și ea rapid, volatilizându-se într-un circuit de tot felul de cataclisme, inevitabile vieții pe Pământ,în alt spațiu-timp, în alt Univers,
Umbra , fantasmă milenară, contopită cu divinitatea, în lumea neprihănirii și iubirii fără margini, într-un timp înghețat și cenușiu , care topit nu va renaște clipele prevernale și odată cu ea și Cutia Pandorei,
Penumbra în lacrima iubirii, curată și adâncă, chintesența lucrurilor, purificată și iluminată, pregătită pentru marea întâlnire, etern revelatoare, va lumina chipul reînviat într-o lumină nouă, iar conștiința intensificată la cote paroxistice vor contopi ființa noastră cu Marea Lumina sau într-o suferință proprie curățeniei noastre lăuntrice…
Reflexia introspectivă parfumului emanat rostului existențial personalizat în mirodeniile itinerarului divin, valorizat și ars intens pe rugul frumuseților și bucuriilor Universului primordial, sincronizat la ritmurile ancestrale, trăind ipostasul simțirii și cugetului responsabilizat la scara decalogului…
Un fulger poate doar născut și pierdut pe o pleoapă de cer în neantul oceanului-anonim.


Pașii

Drumul rătăcit în codrii seculari,
Purtând durerea vieților rănite,
Împărtășea visul unor temerari
În lumina frunților ivite…

În apele adunate de pe munte
Ca-ntr-o oglindă sufletu-și vedea,
Durerile voia să le înfrunte,
Conștiința neguroasă-și lumina

Puterea sacră din apa vie
Brăzdase trupu-n mii de bice,
Crestând celula ca-ntr-o beție,
Luminând desișu-n mii de spice.

În rana despuiată, sângerândă,
Își dezlega din ochii orbi privirea,
Durere deveni o rană blândă,
Irisu-n spațiu cât nemărginirea.

Și focul sacru încetul l-a cuprins,
Răsfirându-i trupul în miile de fire,
Dezmembrându-i atomii trupului încins,
Transformând esența-n mii de spire…

De tânăr dus prea-n grabă printre aștrii,
S-a zăpăcit visând spre alte zări,
Fu absorbit de dorurile albastre,
Sorbind din file turme de comori…

Un secol ostenit de bătrânețe
Cu praf depus pe cărțile lui sfinte
Pași-i pierdu prin plaiuri și fânețe
De nimeni nu-l mai ținuse minte

Astăzi pașii dacă-i întâlnim
Hoinărim prin aspre ploi și ninsori,
Ne caută, ne fură, fără să știm,
Cu stigmatele-n palme adeseori…


Imboldul

Din nimicnicia lumii spre stindard etern
Clipele se scurg, istorii se cern,
Germeni bieți de glastră, suflet de poet
Urlă-n nemărginire doar în desuet

Imboldul vestală, prin haina cernită,
Scurge-se-n tăcere astfel pricopsită,
Dând târcoale noimei,frângând penitența
Luminează drumul, născând indolența

Prin psalmii de gânduri, dor de înălțare
Prinsă-n rădăcini, lanțuri tari și fiare,
Patima-n lăuntric dezgroapă adânc,
Stratul laic sterp,viermii ce-l mănânc!

Frânte-s în libertate, izvori cristaline,
Torțele ce ard, fumegând alene,
Stampa salvatoare a lumii întregi,
Pasteluri divine ce-acoperă-n crugi

Lumini se sting albe-n nocturnă
Greieri trubaduri cad orbiți în turmă,
Senescenții albe, amplu retardate
Ornicele vechi uitării lăsate


Vernale

Veracitatea-n aspre irizări,
Câmpul infinit de interpretări…,

Strălucind ‘globul bobului de rouă,
Din cristal răsare gândirea cea nouă.

Izvoare străbat nuduri de argint,
Stelele dispar în van strălucind,

Pulberea de stele dezgropă Misterul,
Ard în depărtări disperând tot cerul

Aripi de granit se-ntind infinit,
În noi căutări, peste zări de mit.

Timpul călător pe-altar neîntinat
Trece fără dor, trece neîncetat

Valuri de speranță, drumuri spirale,
Vise secate-n cețuri vernale.

Neguri dense, drumuri de neliniști
Sufletul în dor peste câmp de miriști.

Aerul albastru cu gust de ghețar
Tot delimitează viața-mi într-un chenar

Gândul ferecate în cercul etern,
Fără libertate viața-i un infern.


Privesc

Privesc la stele care ard,
Uitate-s inimile frânte,
În infinitul ce din start
E imperfect în legi răsfrânte.

Privesc la visuri care mor
Fără speranțe, fără zile,
Înfrânte-s gândurile-n dor,
Crezând nebunii în mai bine

Privesc durerile-n nocturnă,
La focul blând de lumânare,
La ura care ne inundă,
Sufletele fără scăpare.

Privesc la zidul ce desparte
Lumina de-ntuneric
Eclipse noi, vise deșarte
Ascunse de un câmp feeric.

Privesc tristețea-mi picurată
Pe pleoapa nopților târzii,
Cu inima împovărată,
Însângerată zi-de-zi…

Privesc angoasa stimulată,
Aflixiunea în aflux,
Andurant în lumea alterată,
Preschimbând mizeria-n lux

Privesc privirea-mi ostenită,
De-anacronismele morale,
Agnostic în imaginea cernită,
Ahtiat de acțiunile brutale.


Venin

In înălțimile alpestre,
Se stinse o rază dintr-o stea
Și printre urmele rupestre
Rămase doar un fulg de nea…

Și strălucind ca pe-o absidă,
Cădea în jos în acribie,
Iar stânca parcă mai avidă
Prinsese-n urmă de robie.

Iar vântul ce umbla pribeag,
Ploile și mii de furtuni,
Ce-a mai rămas scotea-n vileag,
Pierzând-o astfel în genuni.

În praful alb plin de mișcare,
În lumina stelelor eterne,
Scruta văzduhu-n uitare
Prin misterioasele caverne.

Până-ntr-o zi, fulguind încet,
Pe foile de curs primar,
Pe tema scrisă în caiet,
Lăsase o clipă de amar.

În anii mici, în aii puri,
Șoptea adânc în freamăt lin,
Scenarii vechi și aventuri,
Durerea lumii de venin.

Sub chipul trist și-nlăcrimat,
Sub trupul palid și înalt,
Suav surâs s-a sfărâmat
Sub briza de tărâm salvat.











Capitolul III

Poezie tip definiție



Poezia

Poezia este balsamul de hrană și vise, ce încearcă să ne racordeze la spațiul-timpul providențial,
Poezia se află în izvorul de dor care nu seacă niciodată și așteaptă mereu călători însetați de visare și racordare la lumea ancestrală, primordială, plină de beatitudine și pietate,
Poezia e adierea divină care sărută pleoapele înecate în singurătate și tristețe, fără speranțe și fără vise,
Poezia se află în oceanul de emoții reverberate în valuri, care mângâie neostenită falezele, limitele existenței noastre tridimensionale,
Poezia este cea care îmbracă natura în culori pastelate, reînviind-o din amorțire și integrând-o într-un areal adecvat spațiului divin, din care-și trage sorgintea,
Poezia este liniștea așternută peste sufletele îndurerate, cea care a deschis porțile necunoscutului și a lăsat iubirea și dragostea să înflorească veșnicia cuvintelor,
Poezia este gândul, imaginația transpusă în mici creații în drumul nostru spre absolut, deoarece Dumnezeul ne-a creat după chipul și asemănarea Sa,
Poezia este „logos-ul”, cuvântul, căci “la început a fost cuvântul, cuvântul era Dumnezeu, cuvântul era de la Dumnezeu”, iar Dumnezeu a spus și S-a făcut!
Poezia este Calos Gafia, este „poezis”, este frumusețea minții și a sufletului, așternute-n pagini de eternitate-filocalia,
Poezia este calea către lumină, drumul spre universul primordial, în care tot ceea ce ființează era desăvârșit,
Poezia este cuvântul neîntinat, care reverberează în frumuseți nebănuite și care clădește personalități și caractere într-o frumusețe neasemuită simțurilor umane, îmbrăcând-o într-o aură specială, din dorința noastră eternă de contopire și de armonizare cu divinitatea, cu Absolutul,
Poezia este calea către eternitate pe geodezica dintre întuneric spre lumină, dinspre minciună în adevăr, dinspre profan spre sacru,
Poezia este zidirea cuvintelor într-o construcție pertinentă, persuasivă, nepertractă, puternică și înălțătoare, o „pieta”, care se înalță-n lăuntricul nostru, distrugând ego-ul și spiritul nostru egoncentrist și plin de mândrie, făcându-ne mai buni și mai umili din teamă de divinitate,



Poezia ar trebui să fie ca o rugăciune cu versurile pline de armonie, ce încearcă să ne ridice din mizeria și degradarea socială, purificându-ne gândurile și sentimentele, îndepărtându-ne de degenerarea morală și într-o strălucire inspirată de Duhul Sfânt să ne înalțe gândurile, eliberându-ne de tot ceea ce este inuman și grotesc, de toate personalitățile virtuale, de ego-ul egoncentrist, îmbogățind lumina spiritului, purificând-o și menținând-o eternă…
Poezia ar trebui să fie cuvântul și strigătul lui Dumnezeu, pe care nu dorim să-l auzim, înecați în oceanul nimicniciei noastre și care dorește să pătrundă spre rădăcinile existenței noastre, să-i vibreze corzile cele mai sensibile, pierdute în atitudini de animalitate.


Ascensiunea

Ascensiunea e în poezia sufletului ce tinde spre zaimful pur si absolut…
Ascensiunea se află în vraja și misterul viselor clădite în lumea spiritului, în spațiu-timpul iubirii, căci numai cei care visează construiesc;
Ascensiunea se află în polemica critică cu instituția, cu toți cei care o alcătuiesc, trezindu-i la viața vie și constructivă, în folosul societății, să nu-i lași pradă demagogiei și democrahoției, care au alcătuit adevărații brontozauri, plini de ferocitate și animalitate persuasivă și social pandemică;
Ascensiunea se află în eliberarea de tot ceea ce este imoral și grotesc ca o condiție sine-qua –non a evoluției spirituale într-un mediu propice dezvoltării armonioase, în conformitate cu voința lui Dumnezeu, exprimarea lui Avram:
„Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta.
Te voi face un neam mare și te voi binecuvânta;îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.
Voi binecuvânta pe toți cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema;și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”
Ascensiunea se află în suferința împlinirii vieții noastre întru Iisus Hristos, în plinătatea ei, indiferent de consecințe:
„…Ferice de voi când din cauza Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră!…”
Ascensiunea se află în consecvența prin care planificăm și ducem cu exactitate până la capăt toate lucrurile într-o disciplină corespunzătoare:
„Cine iubește disciplina, iubește cunoașterea…”
Ascensiunea se găsește în respectarea legilor divine, într-o armonie și contopire perfectă:
„Cei ce părăsesc legea laudă pe cel rău, dar cei ce păzesc legea se mânie pe el.”
Ascensiunea e în frica de Dumnezeu, de omniprezența, omnisciența și atotputernicia Lui, fără margini;
„Frica de Domnul este un izvor de viață, ea ne ferește de cursele morții”

Ascensiunea e cuvântul sacru, insuflat de Duhul Sfânt, hrana spirituală mai presus de fire, ce ar trebui să fie sădit cu rod în sufletele oamenilor:
“…dacă vei primi cuvintele Mele…dacă vei lua aminte la înțelepciune și dacă vei pleca inima la pricepere… dacă o vei căuta ca argintul și vei umbla după ea ca o comoară ascunsă atunci vei înțelege frica de Domnul și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu.”
Ascensiunea este disciplinarea voinței, cugetului și simțirii într-o armonie perfectă elevată prin finalitățile prevalente, iar viața un potpuriu absolut și sacru itinerariului ce coordonează viața:
“Începutul înțelepciunii este frica de Domnul și cunoștința sfinților este priceperea”
Ascensiunea este chiar sacrificiul suprem în numele lui Dumnezeu, după modelul divin:
„Și Dumnezeu a dăruit pe unicul Său Fiu ca oricine crede în El, să nu piară, ci să moștenească viața veșnică!”


Indemn

Să fii izvorul de ape reci și cristaline ce se revarsă în oaza deșertului vieții, plină de nonsens și încrengături de instincte și de animalitate!
Să fii porumbelul păcii ce se revarsă peste sufletele lipsite de speranță și golite de sensul propriu existențial între inimile învrăjbite!
Să fii un panaceu universal ce reverberează paroxistic peste limitele admisibile cu cele mai alese cuvinte de prietenie!
Să fii o sursă fără fund cu daruri ale celor mai nobile sentimente și gânduri, sincere și pline de candoare imaculată a sincerității, care să se strecoare persuasiv și pertinent, vibrând cele mai necunoscute corzi ale sensibilității divine din lăuntricul conștiinței, erupând ca un vulcan nestins!
Să fii o lacrimă pentru durerea celor din jur, dăruindu-te până la ultima moleculă pentru salvarea lor și să fi un zâmbet de fericire, chiar și pentru cele mai mici clipe de bucurie a celor mai lipsite ființe din ierarhia socială!
Să fii ca un rug nestins și să arzi ca o flacără veșnică pentru apărarea celui mai mare dar pe care L-a făcut Divinitatea, investind energie din energia Sa infinită – Viața!
Să fii umplut încăperile neștiute și cele mai ascunse ale inimii tale cu Duhul Sfânt, care să reverse nesfârșit și să te încarce cu har și binecuvântările frumuseților celor mai de preț ale spiritului, transfigurându-ți existența într-un model divin demn de urmat și de alții!
Să fii încărcat cu frumusețile Lui, iar Duhul Sfânt să fie prezent în conștiința Ta, făcându-ne asemenea unui pom înflorit, înfrunzit și apoi plin de roade spirituale!


Credința

Credința reprezintă părtășia consacrată, reverberată prin flacăra luminii intense nestinse, arzând pentru Providență și a trăirilor ce purifică inima, în cântecul universului primordial ce beatifică, sincronizând ritmurile cugetului cu cele ale simțirii;
Credința este ofranda adusă grației divine pentru investiția energetică incomensurabilă prevalată în scânteiele semănate după chipul si asemănarea Sa în fiecare din noi, pentru sacrificiul suprem, dăruind unicul Său Fiu salvării noastre;
Credința este puterea înnoitoare a lăuntricului nostru, părtășia cu natura dumnezeiască, decodificând neînțelesurile naturii noastre etern taciturne ce-așteaptă cercetată, modelată și restaurată într-o frumusețe plină de candoare și sensibilitate, readusă pe piedestalul supremației naturii omului prin investiția Providenței în noi din propria-I Lumină, descoperindu-ne într-o natură mai presus de imaginea unei flori, de culorile zorilor, decât silueta munților și decât a tuturor frumuseților ce pot fi surprinse prin remake-ul nostru existențial;
Credința reprezintă transfigurarea trupului material ars pe rug în suprema transcendere și suprema iubire față de Creator, absorbind dorul ancestral de unificare cu Marea Lumină, în muzica Universului și într-o slavă desăvârșită, într-o liniște sincronizată la ritmurile ancestrale pline de armonie și beatitudine;
Credința este revitalizarea tuturor receptorilor senzoriali și extrasenzoriali într-o sănătate purificatoare și acuitate exacerbată de dorința de reverberare a frumuseții naturii noastre divine, modelând și descoperind nenumăratele daruri ale iubirii Agapae;
Credința este restaurarea sufletului, în spațiul – timpul providențial, elevarea naturii divine a sufletului, mântuirea motivată de prezența prin Însuși fiul Său în lume, pentru acestea fiind create frumusețile acestei lumi și Împărăția Vieții Veșnice, “pe care ochiul nu le-a văzut, nu le-a auzit și l-a inima omului încă nu s-a suit”.


Miracolul iubirii rodie

Te-am căutat dincolo de timpul înghețat, în căldura sufletului, lăsând să înflorească iubirea, prietenia, comunicarea,
Te-am căutat în firele de iarbă și-n evantaiul petalelor aureolat în roua devenirii sale sublime,
Te-am căutat în irisul sidefiu, fulgerat de razele clarvăzătoare, unduind concentric, în unde sferice precum unda cristalină în susur de izvoare cu inima pulsând în ritmul ancestral al UNIVERSULUI.
Te-am căutat printre stele, lăsând să strecoare-n raze de lumină să ne lumineze cărarea vieții, ieșind din singurătate și rutină,
Te-am căutat în atitudini nobile, în exerciții de bunătate și înțelegere,
Te-am căutat în lacrimi de iubire cristalină și sinceră, curată și adâncă, presărate în sclipiri de argint ale ochilor puri și inocenți,
Te-am căutat pe țărmul singurătății, pașii sufletului alunecând pe marea însingurării absorbind seva neostoită a căutării continue a păcii și armoniei pline de beatitudine,
Te-am căutat în vântul ce adie lin în miresmele primăverii și-n freamătul ascuns în sevele vieții,
Te-am căutat în clipe de tristețe iremediabilă izvorâte din otrava păcatului primordial, strecurată-n genele și cromozomii-n spirale,
Te-am căutat în durerile ce picură sufletu-n stropi mărunți de otravă, strivind sub tălpile ignoranței esența rostului existențial,
Te-am căutat în rugăciunea unui vers desprins de pe buzele pure și inocente a unui înger al luminii izvorâte din Marea Catedrală a IUBIRII ,
Te-am căutat în credință și-n oceanul de emoții ce mângâie tălpile obosite-n baile neuronale ale cercetării,
Te-am căutat în răsăritul și apusul de soare care îmbrățișează fiecare nou început si fiecare sfârșit, zăbovit mult pe pleoape de cer, ascultând tânguirea clipelor de dor și sentimentele inimii mele
Te-am căutat în pădurile de vise verzi, în nopțile de lună pline printre pașii pierduți în uitare,
Te-am căutat în foșnet de frunze-n păduri de argint, străluminând din adâncuri în codrii cu lacuri tremurânde pururii Crăiese Rodie,
Te-am căutat…și încă te mai caut…și sunt al Tău pentru eternitate.


Marea

Angoasa umbrei oscilante,
Briza inimii pulsatorii,
Viața agitată a păsărilor, a gândurilor, a ideilor,
Babilonul etern,
Câmpia albastră a întinderilor de apă,
Cântecul de durere nesfârșită a singurătății,
Strop de cânt înecat,
Infinitatea lumii fluide
Valul de mânie și durere ancestrală, din cauza lipsei parității,
Aripa mantiei energetice inefabile,
Microcosmosul unei lumi necunoscute, dezvăluind puterea creației divine și diversitatea în unitate și unitatea în diversitate,
Stigmatul sângelui Domnului pierdut pentru creația imperfectă
Imaginea înnobilată a creației lui Dumnezeu,
Spațiul fluid dominant și prolific vieții,
Inimaginabila bogăție în forme și culori a creației divine,
Iubirea care-și mângâie în mod sublim malurile, zdrobindu-și dorințele, ispitele, gândurile ce-și cheamă un răspuns la o întrebare eternă: – Paritatea(?!)


Singurătate

Taina căutării de sine,
Romantism întârziat
Căutarea veșnică a altuia sau alteia,
Nevoia de încă unul,
Dorința ancestrală:unul în trei…
Ascensiunea spre adâncul lăuntricului,
Privirea spre orizontul fără de sfârșit,
Tristețea metafizică,
Durerea lăuntrică,
Sonda introspectivă veșnic iscoditoare și neliniștită a nebănuitelor bogății din Edenul Nostru,
Epigon racordat la timpul său,
Tangoul morții,
Gloria de cenușă,
Strop de cânt înecat,
Voalul arcului de lumină a unui timp apus,
Inadvertența timpului său cu contemporaneitatea,
Vas nesfârșit de iubire și lumină,
Praful alb neatins de pe caldarâm,
Talerul suferinței,
Ochiul veșnic ud de plâns,
Bibeloul uitat din vitrină,
Timpul întors în coajă,
Copacul ce-și mănâncă frunza din mână,
Somnul ca vinul din scoici,
Stânca ce renaște din vijelii înflorind,
Gardul renăscând din durerea înghețândă,
„Coloana fără de sfârșit a lui Brâncuși”
Timpul ce zboară ca o” Pasăre măiastră”,
„ Masa tăcerii”, iar soarta un copil pus în genunchi de o mamă vitregă,
Năframa neagră din trena iubirii,
Râul care se revarsă în mare, fără s-o umple niciodată,
Surâsul imortalizat al Giocondei,
Dialogul generalizat:cu oamenii din lumea tridimensională, cu tine însuți și cu lumea de dincolo,
Pasărea Phonix renăscând din cenușă,
Gândul albit înainte de vreme ce se pierde printre stele, în imensitatea cerească,

Marea ce spumegă în toiul nopții, ce aleargă spre faleze, căutându-și paritatea, aruncând valuri peste malurile posomorâte,
Perdeaua de ceață ce învăluie,
fără un orizont de fericire,
fără un reazem în demersurile oamenilor…
iar Viața-i o barcă la mal părăsită de vâsle.


Efemeritate

Soaptele absorbite de zarva marilor orașe, reflectate de zidurile indestructibile, colorate de ambianța pitoresc locală, se pierd în firicele de nisip.
Uitate într-o adiere de vânt, la început blândă și neclară, amplificate în reflexii multicolore, păstrând undele de frecvență inițială, înghețate în veșnica iarnă a timpului, ascunse de eternitate de imaginea feerică a fulgilor de nea, ce se întind ca o pătură albă imaculat pură peste imaginea ștearsă a naturii ființei omului și a trăsăturilor conjuncturale a lumii UNIVERSULUI.
Dar, o biată rază de lumină, nevinovată, răscolind adâncurile înghețate ale trecerilor erelor, lichefiază mai întâi o moleculă de apă,apoi încă una și încă una…
Încet-încet, va scoate din adâncuri un firicel de apă, unduindu-se printre alte molecule de apă, dând naștere unui izvor, care în limpezimea sa de cristal și în susurul blând și melancolic se va cerne cântecul trist a unui apus de miresme și parfumuri specifice sevei unei ere sociale, izbucnind ca un șuvoi aprig răsturnând panaceul imagistic fals, deturnând sensul existențial direcționat greșit, evaporându-se, condensându-se, asigurând întreg circuitul apei din natură, tranzitând fazic în precipitații, declanșând o furtună, dezvoltată în torent cu vârtejuri, fulgere, reverberând într-un trăsnet de proporții.


Legea compensației

Gândurile, vibrații energetice, înregistrate în tot și în toate, născute din durere, sublimate în cristale de gheață, răsfrâng în cromatica luminii albe, în nuanțe de culori ale luminii și tonalități organice, zidurile tenebroase ale neliniștilor, transfigurate în stalactite, stalagmite și perdele.
Prin tranziții de fază, opunându-se în aceleași curent năvalnic și nefolositor "în spirit de masă", în efortul elegant și aparent intelectual de distrugere a unei entități energetico-informaționale, nevinovate practic, desublimându-se în mireasma dulce a florilor de gheață, asigurând perpetuul circuit al "eterului” în UNIVERS, care nu se pierde, nu se câștigă, ci se transformă, existând pe undeva, având grijă ca legile fizicii să respecte în definitiv, CONȘTIINÞA, VOINÞA ȘI DREPTATEA DIVINÃ!


Itinerar

Infrastructura gradual, indezirabil și amorf, continuă să degenereze interrelațiile specifice biostructurii materei, întortochiind căile și blocând traseele energetice prin "ignorațio-elenchi".
Rostul existențial este de a reclădi TEMA inițială, în excedentul de virtualități vehemente ce se succed ca o oparentă realitate, în firescul demers al voinței necunoscute, conșient -salvatoare și unica formă energetico-informațională nepieritoare- "Eu sunt alfa și omega, începutul și sfârșitul".
Dscătușarea inerentă a entropiei, în voluptoasele-i manifestări zdrobitoare, pierd în tăcere și trec în uitare INEFABILUL, INAVUABILUL…
În misterul naturii, condiția "sine-qua-non" al existenței, neștiința, necunoașterea Marelui SECRET, amuțiți de spectaculoasele fenomene ce se perindă, scânteiele divine găsesc libertatea de a reclădi singuri și neajutorați, în proporție majoră , debusolați, câștigând prin sacrficii, prin durere arealul metafizic pierdut prin "istorii" inimaginabile, asemenea unor funcții autodegeneratoare care alcătuiesc întregul, iar fiecare reflectă din componentele sale, imaginile din cioburile de oglinzi(sufletele), ce păstrează undele IMAGINII MARI și obiective, dar latente din oglinda ce reflectă conștiința, voința și în final decizia divină, asemenea unor unde surprinse pe un ochi de apă cristalină nudă a materiei, dezbrăcată de cămășile infinite.


Superficialitate

Tot ceea ce ne înconjoară pare să se fi născut din haos și să fie manifestarea dezordinii și a entropiei maxime. Un om se naște, altul moare, o plantă se dezvoltă pe o stâncă, alta pe un teren arid, alta moare în deșert o pasăre zboară spre răsărit, o alta spre apus, o mașină vine , alta pleacă, unii nori acoperă cerul, alții se risipesc în mod dezordonat.
Privind în adâncul evoluției unui fir de iarbă, procesele care stau la baza dezvoltării lui, descoperi legile divine ale UNIVERSULUI.
Privind cerul descoperi legile care stau la baza funcționării stelelor, a mișcării planetelor, a evoluției și dezvoltării omului, care toate la un loc sunt coordonate de Divinitate prin DUHUL SFÂNT.
Pentru a observa acest lucru, trebuie să te scufunzi în adâncul materiei, să te lași îmbătat de valurile care te cuprind și astfel dus spre neasemuitele frumuseți pe care le-a zămislit D-zeu, să înțelegi…
Dar ce este mai ușor, să alegi profanul sau sacrul?
Între profan și absolut,profanul este cel care te atrage, fiindcă doar el se vede. În profan se ascunde ABSOLUTUL și întotdeauna există ceva dincolo de ceea ce se vede, iar iubirea te face să vezi cu adevărat. Fără IUBIRE te pierzi în efemer, uitând de CER și darurile sale…
Cum să descoperim EDENUL din noi, dacă nu reușim încă să vedem?
Cum putem admira adevărata dimensiune a creației lui D-zeu – OMUL, dacă noi suntem ancorați în tot ceea ce este efemer și superficial, dar care ne satisface dorințele…și acestea îmbătate de superficialitate.


Pigmalion și…

Precum Pigmalion pe vremea lui Pericle, sculptorul grec condamnat să-și stoarcă sevele gândirii în sudori și lacrimi, eliberând esența ce trancede arealul limitelor noastre;
Creând scenariul unor sculpturi, cioplite-n post și rugăciune, asemenea lui Michelangelo în Capela Sixtină care, prin perfecțiunea lor, a vrut să prindă viață;
Pe arcul unei anateme, plecând cu gândul vrăjit de fericire, c-a transmis viata-n nume mai departe;
Plecat trist, cu doruri multe, în durerea unui munte ce dorește, scăldat veșnic în razele triumfătoare a iubirii și dragostei, neînvins nici după moarte, nici în moartea de după moarte…
Adunând florile de cristal, scoase din adâncuri, prin trudă și sacrificiu pentru viața firicelelor de existență în devenire; precum natura în perfecțiunea ei modelează frumuseți neexprimate în cuvinte, tot așa viața trebuie mângâiată în undele nerostite ale trudei noastre…
Demonstrând că lucrurile realizate cu chibzuință și pricepere desăvârșită, în care pui mult suflet prind viață, rămânând eterne!













Capitolul IV

Definiții





Creația

Eliberare și depășire, trăire a forței;
Soluție, ieșire, victorie;
Înfrângerea în sine a tot ceea ce este personal, egoist, personal-vanitos tentației de raportare la alții;
Calea sacrificiului, a suferinței, dar și a transformării, eliberarea de orice sentiment de deprimare;
Nesfârșitul ajutor imanent din sine;
Arhetipul etern-creat în acel "illore-tempore", odată pentru totdeauna;
Proces organic și ritual, născut din sacrificiul suprem-Viața;
Autorevelarea Dumnezeirii;
Taină a spiritului, ca etapă în veșnica cale spre împlinire și spre absolut;
Secretul nesecret, adică revelarea plenară în om a lui D-zeu;
Omul, taină ezoterică a creației divine, realizat după chipul și asemănarea Sa ca pe o ființă dotată cu forță creatoare, regele creației pe Pământ;
Revelația în Creația preexistențială și definită;
Libertatea temerară a imaginației;
Lupta cu răul în continuarea evoluției operei creației;
Demnitatea divină;
Recunoașterea în creație a necesității desprinderii de vechile și tainicile maluri, către lumi noi și nedescoperite;
Omul absolut, revelația actului creator, a actului final;
Pregătirea unui nou Pământ și a unui nou cer;
Zguduirea ființei umane, pătrunderea sa într-o altă lume;
Religie, forță echivalentă cu ispășirea;
Generozitatea,
Iubirea și revărsarea indefinită a energiei divine peste toate cele ce sunt și vor fi ca o binecuvântare;
Natura devenită conștientă de propria sa esență, de esența sa divină;
Dezvoltarea creatoare în D-zeu, ieșirea lui din singurătate, chemarea iubirii divine;
Dinamica mișcării în interiorul lumii divine;
Marile realizări pe traiectoria evoluției tehnico-științifice, în interiorul unei lumi create;
Act original al substanțelor personale ale lumii;
Personalitatea substanță originală, dotată cu forță amplificării frumuseților în lume;


Transformarea imposibilului în posibil, a invizibilului în vizibil;
Aplicarea armoniei în lume, crearea unei valori;
Omul-un Univers, cea mai plăpândă scânteie divină, dar care prin voința poate amplifica flacăra credinței prin creație;
Răspunsul cel mai concludent;
Taine divine: D-zeu, are nevoie de creație, iar creația are nevoie de D-zeu predefinitivând ARMONIA în UNIVERS.


Imaginația

Restructurare unor imagini și idei acumulate în experiențe cognitive, având ca efect un produs nou;
Prelucrarea, transformare a datelor experienței în vederea reflectării necunoscutului, viitorului, posibilului sau dezirabilului prin proiecte sau proiecte imaginative;
Proces de anticipare prin raportare la experiența cognitivă sau experiența socială;
Prefigurare mintală a unei realități posibile, din năzuința omului de a cuceri existența infinită;
Interpretarea cunoașterii;
Lumea intern reglatoare;
Simulacru de cunoaștere;
Eliberare eficientă a individului de limitele cunoașterii prezentului, nu prin distanță absolută, prin intuiția de prefigurare a unor realități posibile;
Dorința ancestrală a spiritului de a se descătușa de capcanele indefinite ale materiei, dorința de Libertate a spiritului, cea mai nobilă calitate dăruită Spiritului, creat după chipul și asemănarea Sa; dorința de înlăturare a psihicului și a proceselor de autoorganizare care au loc în creier, a conștiinței de lume, de realitate materială, de realitate limitată de granițele dintre Posibil și Imposibil;
Activitate creatoare spre nivelul de aspirație propus;
Însușire particulară a personalității umane, verigă într-o structură internă complexă, aflată în interacțiune cu toate procesele de cunoaștere și afective;
Fuziunea dintre Spirit și sentimente;
Pasul trecerea spre forme și esențe nereflectate de cunoașterea prezentă, forme și esențe prezumate care-și așteaptă confirmarea practicii pentru a deveni adevăruri relevante;
Reflectarea viitorului;
Elaborarea de imagini și idei originale în raport cu experiența cognitivă a umanității;
Interacțiunea din perspectiva spațială și cea temporală;
Relația dintre reflectarea anticipativă și restructurarea creatoare;
Prefigurarea cognitivă originală;
Raport direct între cunoaștere și acțiune în contextul căutării lăuntricului ca expresie a unei funcții simpatetice, din dorința de a ieși


din comportarea stereotipă, încercare de repersonalizare în planul cunoașterii;
Aspectul inteligenței legat de înțelegere;
Producție parazitară care ar putea să dispară fără pierdere reală pentru cunoaștere ca o detentă a spiritului ce se abandonează în fantezia sa;
Sursă de îmbogățire a gândirii;
Act de gândire și veritabilă spontaneitate creatoare;
Potențialitate reflectorie;
Poarta cunoașterii;
Însușire specific umană, prin care individul se adaptează la condițiile posibile;
Atribut fundamental al speciei umane de ameliorare a condițiilor umane(Louis Armand);
Funcție substitutivă și empatică;
Potențial energetic capabil să modifice în mod constructiv sau distructiv (continente, teritorii) geografia lumii, nivelul civilizație și cultură istorii social-politici în definitiv, structura Omului,
Activitatea creativă, inedit revelatoare;
Condiția sin-qua-non a creației;
Intenționalitate și responsabilitate socială;
Inspirație revelatoare;
Aspirația oamenilor de a-și cunoaște posibilitățile și limitele proprii de manifestare a personalității creatoare, dezvoltată și evoluată mereu, generație după generație prin educare;
Dovada cea mai elocventă a existenței dumnezeirii în Om, căci Spiritul Omului este creat după chipul și asemănarea Sa, chiar dacă suntem limitați în gândire și din punct de vedere fizic, imaginația reprezintă calea spre Subconștient, dincolo de limitele umane, putând deveni ZEI, chiar și pentru o clipă, într-un spațiu idealizat al gândirii și Voinței.


Gândul

Act creator de eliberare și autodepășire;
Trăire a forței și voinței;
Geodezica spre cuvânt și spre formă;
Calea sacrificiului, a suferinței, a transformării;
Pierdere a microcosmosului;
Înrobire față de necesitate;
Reflexia vanitoasă și exacerbarea maladivă a ego-ului;
Vanitate metafizică mascată;
Ezitare reflexivă;
Singularizarea egoistă, născută din teamă și frica de împilare;
Ajutorul imanent ,”aliatul”(Castaneda nedeslipit al fiecăruia);
Îngerul păzitor;
Sacrul ce creează în mod real în lumea visului divinitatea, creând arhetipul, adică în acel „ilore tempore”, odată pentru totdeauna;
Capacitatea de a reflecta creația, cosmogonia;
Proces organic și ritual, căci numai ce este viu poate face un lucru viu;
Ideile:viața și ritualul;
Imagini efemere temporare, care pier odată cu noi, căci lucrurile care iau ființă durează în măsura în care devin corpuri organice;
Procesul universal de autorevelare a Dumnezeirii ce se produce în interiorul Dumnezeirii, Dumnezeul fiind imanent omului și lumii;
Experiența mistică;
Iubirea omului ce constă într-un secret nesecret, adică revelarea plenară a lui Dumnezeu în om;
Conștientizarea plenară a lui Hristos Dumnezeu în Om ca persoană divină;
Simbol a tot ceea ce se petrece în adâncul spiritului, în Om;
Mijloc de cunoaștere și de descifrare a tainei existenței: Cunoaște-te prin gând și vei cunoaște tot Universul!
Oceanul ce spumegă în toiul nopții și mânioasă își aruncă valurile pe malurile posomorâte;
Ceața ce învăluie, iar roua rece le spală ochii;
Puful ce se perindă haihui pe aripile păsărilor care vâslesc spre cuiburile ce le așteaptă ca niște oaspeți deosebit de dragi;
Undele neauzite ce răsună în diminețile albite ca niște cântece și se pierd printre stele, în imensitatea cerească;
Dialogul generalizat cu personalitățile virtuale din noi;
Stranie ființă, dedublată și echivocă, având chip regesc și chip de lut,


ființă liberă și ființă încătușată, puternică și slabă, reunind într-o
existență unică, de fiecare dată, măreția și nimicnicia, ceea ce este veșnic și ceea ce este pieritor;
Natura umană devenită conștientă de propria esență, de existența sa de sine stătătoare liberă;
Expresia cea mai elocventă și autorevelată a Împărăției lui Dumnezeu și a naturii Sale – Libertatea, căci chiar dacă apar limitări sau restricționări ale gradelor de libertate, se poate gândi și visa!










Capitolul V

Versuri în haiku



Haiku în floare…

Structura de 5-7-5 picioare metrice(silabe) în terțină se țese pe un element-motiv al naturii, versul al treilea fiind o concluzie a ideii din primele două versuri prin linia de pauză, mai degrabă o sintagmă metaforică, eliptică de predicate, de altfel, un haiku în verbe.
Întotdeauna, firul descriptiv leagă cele trei versuri.
Punctuația poate fi suprimată. În limba japoneză lipsește și punctuația, iar versurile nu rimează!


Inchisoare

De paing toarsă
În iriși prinsă plasă-
Prin iarbă cosași


Jertfă

În puritate,
Arzând pe ruguri-
Virginitatea


Valul mării

Unde de argint,
Alergând furioase-
Spre paritate


Itinerar

În rugăciune,
Luminând calea aspră-
Nemărginirea


Repere

Bornele albe,
Luminează opacul,
Indicând calea


Psalm

Dumnezeule
Nu mă lăsa ispitei-
Pradă ușoară


Copilăria

Trăirile dulci
În spațiul euclidian
Paroxistice


Mama

Izvoare pline,
Curg cu nectar și polen,
Neîncetat






Curcubeul

Frumsețea lumi
Panaceu imagistic
Binevenită…


Ploaia

Lacrima din cer
Plânge nimicnicia
Purificând-o!


Melancolie

Miresme târzii
Coarde vibrante, rupând
Amintirile


Pastel

Misterul apei
În susuru-i argintat-
Ceremonial


Prigonire

Urmele de pași
Înconjurând visurile
Vernal gândirii


Evadare

Pașii ce se pierd,
Uitați prin visurile,
Renasc din gânduri

Instantaneu

Lumina arzând
Capătul tunelului-
Cândva aprinsă


Narcisism

Gândul admirând
În oglinzi de izvoare
Unduindu-se


Instinct

Liedul tristeții,
Ce renaște-n suflet
Mesajul sorții


Pierdere

Cad dezorientați
Iremediabili-
Și neîncetat


Păcate

Picurând stropi
În pete înnegrite-
Pe conștiință


Stampă

Ochi de cristal
În limpeziri de rouă
În puritate


Har

Adiere-n duh
În aură de înger,
Focul iubirii


Belșug

Cu rodul muncii
Poleind drumuri aspre
În filigrame













Capitolul VI

Cugetări



Rostul frumuseții este să zămislească bucurie.
Urăște gloata, căci nu încape îndoială că gloata ticăloasă nu poate avea nici o trăsătură ca s-o recomande sufletului tău prin excelență îndrăgostit de frumos.
A călca ADEVÃRUL în picioare constituie o fărădelege mult mai mare, decât neacceptarea lui.
Impostorul se hrănește doar cu iluzii.
Visătorii își aduc în cârcă setea ca s-o înece în apa fântânii.
Inima îndrăgostitului pur este prorocul, care va prevesti mai repede tainele APOCALIPSEI.
Inima îndrăgostiților infideli și impuri vor prevesti CÃDEREA IERUSALIMULUI mai iute decât venirea lui MESIA a doua oară.
Cunoaștere înseamnă existență
Creația umană poate să amplifice armonia în lume, poate conduce la făurirea unei valori, însă nu poate deveni CREATORUL propriei sale ființe.
Omul este chemat să îmbogățească viața divină prin creațiile sale, dar acestea să nu fie antinomice preceptelor divine.
Extazul creator luminat, curățit îndeplinește destinația omului.
Creația lumii înseamnă evoluția creatoare în D-zeu, ieșirea din anonimat și singurătate, chemarea iubirii divine.
Creația este reproducerea unei forțe noi și nu modificarea uneia vechi.
Orice victorie purtată reprezintă pentru ceilalți o vagă nuanță de triumf!
Prostia s-a născut spre binele omenesc, pentru a uita efemeritatea și durerile trupului.

A fi înțelept nu înseamnă altceva, decât să urmezi îndemnurile rațiunii, iar a fi prost pe cele ale simțămintelor.
Năzuința femeii este să placă cât mai mult bărbaților.
Dacă legea este la nivel european, atunci fărădelegea este la nivel galactic!
Dă-i suficientă sfoară unei pisici și ea se va spânzura singură!
Prostia femeii este cea mai mare bucurie a bărbatului
Ești stăpân pe situație dacă stăpânești informația
Cine stăpânește trecutul , stăpânește și viitorul!
Lucrurile în care pui suflet cu adevărat rămân eterne
Credința în interiorul unei comunități nu este dezirabilă, ci imperativă!
Trebuie să arzi ca un rug în flăcările frumuseților, pentru a înțelege și a absorbi cât mai mult din tainele UNIVERSULUI.
Cel mai frumos lucru este să arzi în flăcările frumuseților , să trăiești poemul vieții, lupta dintre bine și rău, să smulgi materiei bunurile cele mai de preț în muzica cea mai jalnică și intolerantă-SUFERINÞA și să-ți ridici SUFLETUL până în cele mai înalte culmi de spiritualitate, absorbind bunurile cele mai de preț, purificând sufletul, dăruindu-l eternității
“- Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul ?”
Toate se pot reface, se pot dobândi la loc și stau în puterea lui Dumnezeu, dar dacă ne-am pierdut sufletul itinerariul nostru este ireversibil
Mizeria socială din jur și efectul bloc (viața dusă-n comun) au transformat retorte de atitudini și sentimente, iar câteva cuvinte

spirituale pot atinge câteva coarde sensibile ale ființei umane, sensibilizând-o la tot ceea ce este frumos și etern
Minciuna atrage întotdeauna mărturii potrivnice
Goi am venit si goi vom pleca
Averea nu folosește la nimic, dacă nu este folosită numai în scopuri nobile și constructive
Lucrurile nu se cântăresc după repeziciune, ci după perfecțiunea desăvârșirii lor
Nenorocirile unora ar trebui să lumineze calea altora
Spune-mi cu cine te însoțești, pentru a ști la ce vei fi părtaș
Oamenii care salvează lichelele, aceștia se vor întoarce mai întâi împotriva lor
Drumul necredinței nepedepsit de la început conduce spre-un dezastru iremediabil
Ceea ce nu este pedepsit de la început devine paroxistic
Cunoaște-te prin gând și vei cunoaște tot Universul
Spune-mi dacă te rogi și-ți voi spune ce vei deveni și unde vei ajunge
Fiecăruia după ființa sa, fiecăruia după cât produce
Consfințește iubirea consimțită și responsabilizată
Martirii dorm în gropi comune, călăii în mausoleu
Votează valoarea, nu popularitatea!
De când ne știm, noi știm o mitică poveste / Sărac te naști și viața tot săracă-ți este, / Iar celor care au li se mai dă căci banul / Pus lângă cei mulți, sporește și la anul. / Și-o amintire vagă îți mai rămâne vie, / Căci banii mulți te-ncarcă cu mândrie. / Intenția bună, fapta, sufletul de aur, / Acesta merită adevăratul laur.

P lângând în noroi, absorbind aroma viermilor, opacitatea izolează lumina lăuntrică, cucerind imperii, hotare delimitate asimptotic la infinit…
Uneori scormonind putregaiul ce ascunde lumina lăuntricului, vor scoate la lumină razele de iubire și dragoste adevărată, simțind chemarea din adâncuri.
Odată gustată, pata galbenă va fi colorată diferit, iar lucrurile vor arăta altfel.
Irisul fulgerat de razele clarvăzătoare, va undui concentric, în unde sferice precum unda cristalină în susur de izvoare, iar inima va pulsa în ritmul ancestral al UNIVERSULUI.


A fi, a avea, a exista, a crea, a trăi, a iubi…
Suntem prizonierii verbului a avea și a verbului a fi. Suntem ceea ce avem!
Instituție viabilă nu este decât codificarea explicită a unei reușite ontologice a verbului a fi, urmate de reușita verbului a avea prin care existențialul se manifestă la vedere, în mod palpabil (Mihai Șora. Dialogul generalizat);
“O reușită ontologică, o manifestare autonomă a lui a fi este de a ridica verbul a avea la rangul de paradigmă a verbului a fi.”(Mihai Șora, Dialogul Generalizat).Ființăm prin ceea ce există, nu prin ceea ce avem!
“Pericolul lui a avea este conservatorismul, practică stereotipă, ideologie mortifiantă, ființa pusă la rece, devenirea fiind concepută ca simplă iterare a revolutului, a rutinei a academismului. Remediul la

pericolul semnalat este să te menții viu sub carcasa instituțională și, în felul acesta, să vivifici mereu instituția însăși, menținându-te în raport cu ea în stare de continuă revoltă, pentru a o împiedica să se mumifice” (Mihai Șora,Dialogul Generalizat)…He!
Revelarea paroxistică a verbului a fi este genialitatea prin verbul a avea, care creează în „illore tempore” ceva nemaiîntâlnit.
Revelația, prin verbul a fi, poate ființa relativ la diferite sisteme de valori, diferite sisteme de referință, “a contre coeur” sau “ignitio” și numai ecart-ul existențial, raportat la problemele de apartenență la comunitatea umană ne desparte “de una statu naturae purae” (Mihai Șora, Dialogul Generalizat)
A fi înseamnă a trăi, a administra un sistem biologic complex, eliberând și absorbind esențele vitale ale organismului. Consum ca să trăiesc sau trăiesc ca să consum!
A fi înseamnă a administra atitudinile și sentimentele, ce izbucnesc din Cutia Pandorei în noi. A fi înseamnă și a iubi!


Reflexia I

Ar trebui să trăim într-o cruntă umilință pentru ca în rugăciuni adânci să ne regăsim ființa!
Pentru a dezveli învelișurile egoului nostru egocentrist și pentru a ne elibera de prea mult sine;
Pentru a vedea cum cele mai nobile sentimente și atitudini umane izbucnesc, mai întâi ca un firicel de apă, apoi ca un râu, iar apoi ca un fluviu din lumea nedreptăților;
Pentru a ne întoarce la personalitatea reală divină, care există în noi și pentru a o scoate la lumină;
Pentru a recunoaște măreția și grandoarea creatorului, descoperind frumusețile naturii și spiritului revelate transformări și energii, dincolo de imaginația omului;
Pentru a descoperii minunățiile divine, chiar și într-un bob de rouă, într-o picătură de ploaie, într-un curcubeu, care renasc natura, chiar și acolo unde nici nu am bănuit;
Pentru a vedea că din înfricoșătoarele atitudini de animalitate, de ură, de mizerie socială, poate ieși la lumină, la libertate adevărul, dragostea, iubirea adevărată și cele mai nobile caracteristici ale spiritului, în cele mai sublime forme de manifestare;
Pentru a vedea cum numărul alb și pur, a trăit mai întâi în adânc de mocirlă, dar și-a croit drum cu greu, prin noroiul și mizeria socială degradantă prin modul de manifestare, căutând să îmbrățișeze lumina, iubind SOARELE


Reflexia II

Din mizeria și degradarea socială te ridici, parcurgând drumul păsării Phoenix, renăscând din propria-i cenușă!
Îți purifici gândurile și sentimentele prin rugăciune și viață cumpătată, luptând cu degradarea socială, cu degenerarea morală, nelăsându-te atras în cursele ispitelor;
Îți înalți gândurile și cugetele până la stele, în momentele de comuniune cu Divinitatea, într-o strălucire inspirată de Duhul Sfânt;
Îți ridici sufletul la fiecare cădere, iar și iar, eliberându-te de tot ceea ce este grotesc și inuman, de toate personalitățile virtuale,de tot ceea ce este dual și grotesc, printr-o eliberare de sine, de ego-ul egocentrist;
Îți însușești din lumea tridimensională bunurile cele mai de preț, bunuri ce dezvoltă personalitatea și caracterul după modelul divin, îmbogățind lumina spiritului, purificând-o și menținând-o eternă!












Capitolul VII

Franțuzisme



Le bonheur

Le bonheur c'est un état d'âme, c'est sourire a la vie a tout moment, quoiqu'il arrive et même dans le malheur se réjouir d'être la a profiter du moment, rien n'est un acquis, pas même la vie,
Le bonheur c'est sentir le bras de Dieu, Sa présence qui vous maintient,
Le bonheur de ressentir son corps chanter intérieurement la joie de vivre,
Le bonheur c’est être libre et le vivre, Sous l'Hospice du Ciel, se sentir petit sous le Regard de Dieu, mais protége, soutenu,
Le bonheur c'est de rester de tout temps avec Lui.
Le bonheur c'est Lui qui vous trouve, mais le rechercher favorisera cette rencontre,
Le bonheur pourrait être le prénom de Dieu si Il en avait une,
Le bonheur est l'atteinte d'une paix intérieure,
Le bonheur c'est l'accomplissement d'un désir:la seule vue d'une fleur donne autant de bonheur que de malheur; tout dépend de la manière dont le regard y sera posé.
Le bonheur n'a pas de définition précise car je pense que chaque personne est dans le bonheur différemment…
Le bonheur… je vais cherche toujours… e peut être je trouvera?!


Cuprins

Nr. crt. Titlul poeziei

Pagina

Capitolul I – Poezie religioase
1. Fericirea Ta m-ajungă 7
2. Aș vrea 8
3. Doamne! 9
4. In fiecare seară 10
5. Angel 11
6. In fiecare clipă… 12
7. Puritate 13
8. Rugăciune 14
9. Metempsihoza împlinirii 15
10. Te rog 17
11. Soarta 18
12. Blestemul 19
13. Aberația luminii 20
14. Psalm (generalizat) 21
15. Psalm (particularizat) 22

Capitolul II – Poezie sentimentală
16. Când 25
17. Iubita mea, iubita mea… 26
18. In suflet (particularizat) 27
19. In suflet (generalizată) 27
20. Nuferii 28
21. Odă pădurii 29
22. Doar pietrele de cristal 30
23. Portativ-P 31
24. Portativ-N 32
25. E 33
26. Copacul 34
27. Epitaf 35
28. Recomandare 36
29. Prietenia 37
30. Sacrosanct 38
31. Vreodată să nu speri 39
32. Genetica iubirii 40
33. Destinul 41
34. In memoriam 42
35. Omul 43
36. Ostracizarea 44
37. Fulgul argintiu 45
38. Pașii 46
39. Imboldul 47
40. Vernale 48
41. Privesc 49
42. Venin 50

Capitolul III – Poezie tip definiție
43. Poezia 53
44. Ascensiunea 55
45. Indemn 57
46. Credința 58
47. Miracolul iubirii rodie 59
48. Marea 60
49. Singurătate 61
50. Efemeritate 63
51. Legea compensației 64
52. Itinerar 65
53. Superficialitate 66
54. Pigmalion și… 67

Capitolul IV - Definiții
55. Creația 71
56. Imaginația 73
57. Gândul 75

Capitolul V – Versuri în haiku
58. Inchisoare 79
59. Jertfă 79
60. Valul mării 79
61. Itinerar 79
62. Repere 79
63. Psalm 79
64. Copilăria 79
65. Mama 79
66. Curcubeul 80
67. Ploaia 80
68. Melancolie 80
69. Pastel 80
70. Prigonire 80
71. Evadare 80
72. Instantaneu 80
73. Narcisism 80
74. Instinct 80
75. Pierdere 80
76. Păcate 80
77. Stampă 80
78. Har 81
79. Belșug 81

Capitolul VI - Cugetări
80. Cugetări 85
81. A fi, a avea, a exista, a crea, a trăi, a iubi… 88
82. Reflexia I 90
83. Reflexia II 91

Capitolul VII – Franțuzisme
84. Le bonheur 95