viața asta, cu oaza ei de dorințe cu tot, din care ne adăpăm desfigurați de spaimă.

disperarea dinlăuntru, singura cămilă pe care ne suim, nădușind sau înghețând, după cum ne privește soarele negru.

fantasmele-cactuși, vântul-iluzie, călăuze credincioase nouă, rătăciților nebotezați.

mirosul șacalului mort insinuându-se în plămâni. amprenta drumului pe tălpi, ieșirea din sine ca ultimă călătorie.

memoria apei, tulburată de spasmele soarelui. nicio gură deschisă pentru a bea. doar ochi înghițind nisipuri.

e noaptea angoaselor, pământul își descântă duhurile.

trecem printr-o convalescență bizară, ne târâm printre dune fără sfârșit.

și dumnezeu ascultă moartea.