odată ne-am jucat de-a v-ați ascunselea
mă văd și acum intrând în șifonierul cel vechi cu iz de naftalină
cu haine înghesuite pe stinghia de nuc iar jos
cu straturi de pături, pulovere vechi și pânzeturi

mă strecor fără alt zgomot decât ticăitul asurzitor dinlăuntru
și m-ascund sub toate cârpele ce parcă au prins culoare

mă cauți îndelung, la început mă chemi cu voce șăgalnică
iei la rând toate, sigură pe tine, îți ascult pașii în întunericul
dezlegător de vise, glasul melodios, când aproape, când departe
făcând să vibreze așteptarea. Îți adulmec mâinile
care într-un târziu deschid ușa fără să bănuiască
vecinătatea lucrului pe care cu-nfrigurare îl caută

fierb între dorința de a fi găsit și fervoarea jocului
ce râvnește prelungirea lui chiar cu prețul suferinței

răscolești cuierul apoi vraful de sub el de vreo trei ori
o dată chiar sunt sigur că m-ai aflat când mă apeși
pe undeva prin dreptul coastelor mai tare și spui: aici ești!
iar eu scot un geamăt înăbușit așteptând să mă redai luminii
dar pleci și întunericul cheamă iarăși la viață visele

stau savurându-mi victoria din mormântul textil,
glasul ți se-aude mai trist mai pierdut se stinge ca o feștilă

când am ieșit plin de rufe încetasei demult să mă mai cauți
în coaja acestui univers enigmatic în care dorințele se pleacă
tăcerii, când am zvâcnit afară se lăsase în mine
un văl între zbaterea lumii și vraful de pământ colorat, văl
prin care timpul se prelinge în palmele lui Dumnezeu ca o-nserare