Amintirea neantului într-o floare vestejită -
E sufletul meu ridicat prin flăcări finale
pe o pajiște incendiară...
Simt că-mi sângerează lacrimile de durere,
căci nici măcar ele nu mi-au mai rămas limpezi.

În rănile vieții sunt un monstru de neființă,
îmi cresc zi de zi aripi de oboseală
și mă pătrunde gândul măștilor funebre:

Să zâmbesc și să nu fiu Eu!

...Nu-mi mai ajunge ceremonialul sacru al îngropării
sufletului...
Și mă pierd iar în primăvara extazului,
căci n-aș putea să privez Universul
de Existența eternă a omenescului din mine!