Te-ai dus să vezi spectacolul de la marginea lumii,
dar acolo nu era nimeni.
Doar actorii pe scenă.
Te-ai așezat în primul rând.
Nu ți-ai dat seama că e și singurul.
Actorii țipau unul la altul,
uimiți de măștile ce le acopereau fața.
Uitaseră cine sunt.
Doi frați au început să se bată.
Unul avea o mască veselă, celălalt tristă.
Tu te uitai zâmbind,
crezând că a început piesa.
Apoi ai căutat cu privirea decorul
și ai văzut că lipsește
și mâinile ți s-au crispat.
De obicei, întotdeauna exista un decor.
Însă aici era alb totul.
Doar culorile măștilor strigau
și miroseau a crini.

Și dintr-odată a bătut gongul
și a apărut regizorul.
Era înalt și neom.
Era drept. Era alb.
Și vorbea cu aburi.
Și ție ți s-a făcut teamă de aburii groși.
Te-ai cuibărit mai bine în scaun.
Ai fi vrut să dispari în lemnul lui ce mirosea a mir.
Dar neomul gesticula aprins
și un curent senin te-a infiorat.
Ai simțit că plutești, ai fi vrut să poți alunga neomul,
dar nu avea cine să te ajute.

Erai singură și totul era alb.
Și maștile, și mirosul de crin, și mirul...
Și neomul...
Un singur rând, un decor alb,
nimeni nu se mai cunoștea
și tu ți-ai dat seama
că spectacolul de la marginea lumii
e de fapt veșnic...