Inima asta
de dragoste inghitita,
nu mi-e albastru doar
sau zîmbet
sau focul sub o plita,
intr-o casa calda si primitoare.
Nu mi-e doar pantof
de sărbătoare,
inima asta care
bate strîmb iubite,
din dragoste,
in asteptari...
de teama.
Azi plînge inima
sau cine știe?
mîine poate va rîde iară,
de dor
sau
doar de îndoială.
Acuma stau și mătur
stele la fereastră
poate
mai prind un nor
sau poate
mai prindun fir de ploaie.
Nu-mi este mai putin
de mareea calda
oceanul de priviri caprui
ce-mi scriu pe suflet
ca o rugaminte sfinta
vastitatea sentimentului neiteleasa.
Iubirea e ca o primavara
in inima asta
mirositoare a
coji de portocală
melodioasa
culeasă strofă
din 116a sonata medievala
ale lui Shakespeare.
Dar poate, in mica ei magie,
mi-e palmă albă,
ținută-n ploaia fermecata
ce-mi ninge in cap
cu vise si asteptari,
peste dragostea asta dulce
ca mierea de albina
intinsa pe privirea ta zemoasă.
Nu mi-e iubirea doar zîmbet,
doar lună argintie,
doar auriu soare,
in sufletul asta
Ea bate strimb
un tic tac,
si iara tic,
iara un tac,
altern,
al inimii mele,
ce curge in stropi
de versuri si rime
arzatoare
in oceanul tau
tainic si delicat de femeie
cladit in rugaciuni si-n eternitate.