E o lume cu fundul în sus...
luna nu (mai) răsare
doar apune
la fel de plină
să nu cumva să uite câinii
cum se urlă

* * * * * * *
E grea magia?
s-o crezi tu...
N-ai vrut niciodată
(măcar) s-o încerci

* * * * * * *
E prea obosită mintea
să mai (di)spere
să încerce să vadă
paharele sparte
la fel de goale
ca și cele pline

* * * * * * *
Dar cine ești (tu)
de-ți vorbesc mereu…
sunt doar EU
aici
tot aceleași două mâini
împăturind hârtii...
slavă cerului
aceleași două picioare
alergând printre fire de nisip
lipite toate pe același corp
de lut

* * * * * * *

Și dacă mă dezbrac
de mine
tot nu te găsesc
ca și cum ai pluti
în eter(n)
deasupra-mi
(doar) pentru a mă speria
îndemnându-mă la (ne)visare
să nu mai tipăresc
imagini cu deșerturi
pe spațiul
dintre noi