odată, atunci când zilele erau puține
s-a furișat în mintea omului mânia zeilor
și a crescut. zilele s-au făcut pline,
zeii au rămas desueti, în umbra ideilor.

omul s-a plecat feței ce nu avea chip
decât in somnii. visele cântau reale și crude
către mări fără maluri, silnicii de nisip,
fără ploi de păduri înverzite, disperate și ude.

ca un noian se prăvălesc din senin amintiri
de îngeri fără fețe. se înșiră anii...
bătrânele dorm în bazilici, firave amăgiri
în morminte de stânci se zvârcolesc titanii.

acum doarme o minciună...
canonade flămânde bombardeazăin haos
de mări fără maluri, de nopți fără lună,
trezind zei fără nume, ridicați din repaus.