Părăsind cochilia aflării
mă târăsc ca un melc rătăcit
printre pietrele mute-ale mării
de ființe cu simțul răcit

ochii mei puncte mici ațintite
înspre valea amurgului orb
varsă râuri de sare lipsite –
să le-o-ntorc oceane absorb

de fantome cu gânduri ascunse
mă feresc ca de durii corali
mi-s celulele tălpii străpunse
iar fârtații naivi și banali

îmi trec anii dar vreau cochilia
să-mi păzească umilul "mai sunt"
ca s-ascult uneori ciocârlia…
(Locul meu – cât un bob de mărunt)