am ațipit cu ochii
pe fotografia
din care rămăsese rama
copilul cu ochi mari
și minge-albastră
plutise-ncet peste pervaz
și se topise în lumină
pe fereastră
aveam un alt răgaz
să-mi număr oasele-ntr-un
sacrificiu
de-acum comun

pe undeva pe-aproape
râde-n hohot sau plânge
pe cine plânge mama....
iar' a mințit-o vreun nebun
cu o poveste despre sânge împietrit
și suflet obosit
lăsați-o-n pace!
aș vrea să zic dar peste pleoape
plafonul negru vălurit
o poartă ca de plumb desface
am obosit

spre seară Dumnezeu
bătea la ușa noastră
de mână cu copilul rătăcit
cu minge-albastră