Speranțe apuse


ÃŽmi curge dragostea prin vene
Și inima bolnavă de iubire îmi adapă,
Căci plâng o nebunie destinată,
Și timpul de durere inima îmi crapă,
După minunile ce-am petrecut odată.

Atâtea mai aveam să ne vorbim,
Atâtea speranțe au murit din fașă,
Atâtea flori de Nu-mă-uita adunate cu trudă
Sau ofilit, dând necuratului hrana preferată.

Și câte plănuiam să mai petrecem,
Câte apuse de soare
Vor aștepta o viață să mai revenim,
Iar plânsul nopții cu lacrimi de stele,
Îmi șoptește...
Destinul e vinovat.

17- 11 –2005