Urcăm pe zidul orașului-fantomă,
arhivăm dorințele moarte cu urlet,
ne asigurăm că ecoul
nu vine în noi
și tragem un fum,
eu visez fericirea superlong,
fumabilă la ambele capete.

Urmează stația amnezică,
ne rămân oasele în urmă,
dar tragem de noi.

Suntem câini
și murim în ființa stăpânului
la prima greșeală.