În visele-mi nocturne, adeseaori apari,
Incerc să-ți fur o vorbă dar repede dispari,
Ai fața străvezie și părul scurt, șaten,
Ingândurată, parcă, de rânduitul «tren».
Cu-n zâmbet melancolic te uiți în ochii mei,
Luceafăr între stele, și stea între femei.
Mergând, întorci privirea, spre umărul tău stâng,
Din visul fericirii eu mă trezesc și plâng.
De ce visele oare, dispar cum au venit
Și nu te-aduc în brațe-mi odorul meu iubit?
«Obrazul meu cu lacrimi peste al tău să-l plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să-ți înec”,
Iar trupul tău mai rece, de al meu să-l lipesc,
Aflând astfel enigma, căci veșnic te iubesc.
Si-atunci când, vai, aiurea, oriunde te-oi zări,
In inima-mi ce-mi bate, «Tu» veșnică vei fi.
Aș vrea ca nu doar «muza-ți» să îmi apară-n vis,
Să-ți văd alături chipul în al meu «paradis»,
Căci dorurile toate te cheamă să revii,
Să nu dispari «nălucă», în nopțile pustii.
Trezindu-mă din somnul cel dulce și frumos,
Eu văd pe geam cum luna dispare maiestos,
După perdeaua neagră al norilor mai reci
Și umbra ta dispare, «Tu» razele-i petreci.
Incerc să îți dau mâna dar nu pot să te prind,
Căci btațele-mi sunt scurte și nu pot să le-ntind.
Rămân cu amintirea și rănilre ce dor,
Așa mi-e scris sorocul și, astfel am să mor.