tocmai te-am condamnat la încă o moarte
pentru că nu erai aici lângă mine să îmi spui
te iubesc în fiecare zi frumoaso ce treci prin zâmbetul lumii
cu o ciocolată pentru prietenii tăi în buzunarul stâng
nu am tresărit și nici nu am plâns pentru tine
sunt singură și mi-e bine
astăzi dacă vrei să știi plec
să culeg pietre noi
mă voi gândi la munții mei de acasă
nu voi mai scrie poezii o vreme
e mai bine așa
prea multe cuvinte nefolosind nimănui
uneori am toane și îmi mai moare din întâmplare câte un prieten
uneori ape cenușii îți mai poartă prin visul meu numele
tu nu ești aici
te-am condamnat cu blândețe la moarte

sângele meu picură în fiecare zi
câte puțin din viața ta
nu voi mai scrie nimic despre siberii
despre fiorduri azurii sau despre păsările lui Nichita
voi îmbrăca o tăcere perfect construită
profund și grav voi aștepta o altă primăvară sau toamnă

doar treceam uneori prin gândul tău
râdeam spre soarele acela caraghios
îmi purta numele și asta cu siguranță mă enerva
astăzi te-am condamnat la moarte
și trec feminin râzând argintiu
peste acele siberii neînțelese de nimeni

deschid fereastra larg
tu nu ești aici

femeia aceasta poartă
cum de atâtea ori v-am mai spus
o haină bărbătească prea mare pe umeri